Am mai scris, în ultimii ani, de două ori despre contenciosul aromânilor care capătă constant dimensiuni tragice, pentru că aceşti fraţi ai noştri sînt efectiv ameninţaţi cu dispariţia, dacă nu sînt adoptate, de către organisme internaţionale, de tipul Uniunii Europene, măsuri eficiente de protejare şi ocrotire ca entităţi minoritare etnice. Am asistat la reuniuni în care un dn Vasile Barba ce conduce, la Freiburg, un comitet european aromânesc (cu întîlniri internaţionale periodice) şi-a înscris organizaţia (şi, prin ea, etnia pe care o reprezintă) ca popor distinct, într-un organism internaţional de specialitate, motivînd această decizie prin aceea că astfel poate obţine ajutor şi asistenţă internaţională pentru conaţionalii săi. Aceasta a scandalizat pînă la revoltă pe alţi cosîngeni care nu au ezitat să-i arunce sudalma de trădător, întrucît se neagă, astfel, faptul că, de fapt, aromânii, cu un dialect distinct, sînt o componentă a poporului român. Există enclave de aromâni bogaţi dincolo de Ocean (SUA, Canada) ai căror reprezentanţi au, de asemenea, reuniuni periodice, privind cu oarecare vrăjmăşie spre altele asemenea. Cei de aici, din România, majoritatea stabiliţi în Dobrogea (dar şi în Bucureşti) au o publicaţie în aromână, sînt relativ organizaţi. Dar neînţelegerile dintre diversele grupări sînt acute. Nici opinia d-nei prof. Matilda Caragiu Marioţeanu care, cu ştiinţa ei în ale lingvisticii, a afirmat că aromâna (sau armîna) e o altă limbă decît româna nu a fost acceptat de toţi, destule voci dezaprobînd-o neînduplecat. Şi neînţelegerile continuă să se manifeste aprig, cînd, dimpotrivă, necesară ar fi unitatea.

Am citit, de curînd, cartea d-lui Gh. Carageani Studii aromâne care, reunind exegeze despre această inflamabilă chestiune (unele comunicări la conferinţele periodice ale aromânilor), o ia în dezbatere ştiinţifică. E, poate, greu de acce