Despre ocupaţia de a fi liber În istoria mentalităţilor este un loc comun ideea că timpul liber devine realitate comunitară acolo unde speţa îşi poate permite acest lux. Iar luxul, fireşte, este apanajul celor puţini şi avuţi. La latini, luxus, "dezmăţ, desfrînare", era asociat cu luxuria, "creştere exagerată, belşug fără măsură", adică o violare a cumpătatului modus in rebus. În spaţiul occidental european, Biblia amendează cu aceeaşi vocabulă latină, în Geneza, II, 3, lucrarea divină a celei de a şaptea zi - ziua cuvenitei întreruperi a trudei - făcînd din aceasta un timp anume dedicat Domnului. Fiecare septimana (cf. septimus, -a "al, a şaptelea") îşi merită săvîrşirea tocmai pentru că se încununează cu dies dominica, dînd adică înălţimea spiritului faptelor lăudate de strădaniile trupului. Pusă astfel în frîu, luxuria reintră în făgaşul dreptei măsuri, prefăcîndu-se în timp liber de îndatoriri nedemne, pentru că însuşite în contra legii. A lua forţat în stăpînire (ob-, capere), adică a proceda la o occupatio, era o operaţiune militară înţeleasă, treptat, ca asumare a datoriei la nivel colectiv sau individual, în existenţa ternă de zi cu zi. Sîntem liberi, adică nu ocupaţi, în măsura în care ne permitem (sau ni se permite) temporara vacanţă, adică starea de golire de obligaţii. Vacuitas putea fi orice, de la absenţa familiei din casă (tota domus vacat), la absenţa durerii (vacuitas doloris). Tot astfel, vacare armis însemna eliberarea de greutatea armelor, pentru îndeletniciri nobile precum meditaţia, adică vacare philosophiae, încetarea ocupaţiilor corporale, în favoarea plăcerilor animei. Automatismele verbale au şters aceste semnificative referinţe. În franţuzescul loisir abia mai deducem latinescul licet, "este permis, se poate", din care şi licentia, "îngăduinţa sau libertatea (dreptul) de a face ceva", de la licentia vitae necisque, "dreptul de viaţă