Niciodată nu am reuşit să înţeleg, din clasa întîi pînă tîrziu, într-a douăsprezecea, de ce se bucurau colegii mei cînd luam vacanţă. Mie întotdeauna îmi părea rău cînd se termina şcoala: simţeam că mi se lua pe nedrept ceva ce-mi aparţinea. Primele cîteva zile de vacanţă erau o veritabilă pedeapsă, pentru că întreaga mea energie era dintr-o dată complet lipsită de direcţie, dar continua să funcţioneze din plin, în virtutea inerţiei (aşa mi-am explicat eu fenomenul în clasa a şasea, cînd am studiat la fizică principiul inerţiei). Nu cred să fi făcut vreodată mai mare risipă de energie ca în primele zile de vacanţă. Era ca şi cum cineva îmi fura busola, iar eu mă trezeam dimineaţa dezorientată, năucă, fără rost, neştiind încotro s-o iau şi ce să fac, dar ţinînd cu tot dinadinsul (şi avînd nevoia vitală) să fac ceva, indiferent ce. Ideea de a nu face nimic nu mi-a trecut niciodată prin cap pînă de curînd, cînd (din fericire) m-a lovit deodată: m-am retras brusc (spre stupefacţia prietenilor, care mă ştiau incapabilă să stau locului o clipă) din toate activităţile (nenumărate) în care eram implicată simultan, cu unicul scop de a mă rupe complet de tot ce înseamnă funcţie, responsabilitate, grijă, alergătură - pe scurt, activitate. Mi-am luat concedii fără plată pe termen lung, am întrerupt toate contractele de colaborare, am luat pauză absolută. Prima zi de "şomaj" autoimpus a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea: sentimentul altădată inconfortabil al lipsei de rost, de data aceasta l-am resimţit drept o binemeritată eliberare. Am retrăit senzaţia finalului de an şcolar în sens invers, cu semn schimbat. Ceea ce, copil fiind, era pedeapsă, acum devenise răsplată. Pentru prima dată în viaţă, scopul meu era a nu face nimic. Timp de cîteva zile, am savurat din plin bucuria de a fi şomer. Şi tocmai cînd mă aflam în plină aventură de a descoperi cît de