Am ratat primul Woodstock, dar oricum, a fost de parcă aş fi participat, căci am luat păduchi laţi de la o fecioară care fusese acolo. Detest mulţimile. Mereu aceeaşi poveste. Te duci idealist şi virgin şi te întorci cu o boală socială. N-am fost niciodată la un concert cu Grateful Dead şi n-am stat niciodată în sînul mulţimii, cu un chibrit aprins în mînă. Nu călătoresc cu metroul prin New York la ore de vîrf şi mă ţin departe de Bourbon Street, de Mardi Gras. Am fost, cînd şi cînd, la meciuri de baseball, dar niciodată la finale şi prefer ligile inferioare celor superioare. Orice încăpere în care sînt mai mult de o sută de persoane mă umple de nelinişte, pentru că se poate transforma într-o mulţime setoasă de sînge uite-aşa. Iadul, aşa cum mi-l imaginez eu, este o discotecă plină ochi. Aşa că încercaţi să vă închipuiţi cum m-am simţit cînd am ajuns la Roma şi am găsit două milioane de tineri veniţi acolo pentru Anul Jubiliar al Papei. Conducînd pe lîngă mulţimi de pelerini cu flamuri fluturînde şi cu sandale în picioare, şoferul îmi spuse că mai tot centrul Romei este închis traficului. De la fereastra hotelului, am putut vedea Colosseum-ul înconjurat de tineri creştini. Tot veneau în jos pe Via Crucis, cîntînd şi strigînd în căldura înăbuşitoare. La răstimpuri, cîte un preot sau o călugăriţă se iţea prin gloată în şorţuri şi sandale. Cisterne cu apă, parcate la răscruci, îi salvau pe pelerini de leşinuri. Titluri de o şchioapă numeau acestea "Legiunile Papei" sau "Woodstock-ul catolic". Pe înserat, am decis să înfrunt strada. Un amurg magnific, ca acelea care proptesc porţile raiului în picturile renascentiste, scălda ruinele romane în aur, purpuriu, mov şi magenta. Se aprinseseră lumînările. Glasuri îngereşti pogorau din difuzoare. Poliţia blocase mijlocul drumului care duce de la Forum la Colosseum şi pelerinii, cu lumînări în mînă, se aliniaseră pe cele