cum umblă vorba din ură-n ură În principiu, dorinţa de a te face plăcut nu are nimic patologic într-însa. E adevărat, nu toată lumea reuşeşte în aceeaşi măsură, semn că la mijloc e vorba şi despre oarece know-how. De altfel, preocuparea pentru instrumentele seducţiei a depăşit de mult "pudoarul" intim al timidului pentru "ce ar trebui să spun ca să cuceresc?", ele devenind subiect de cercetare ştiinţifică, de terapie şi literatură. Iar cînd spun literatură dedicată "seducătorului" înţeleg tot ce poate fi cuprins între Kierkegaard şi Coruţ. (Scuze). Ei bine, undeva în acest (OK, foarte larg) interval, poate fi găsită o familie de preocupări pentru retorica urii. Evident, nu este un subiect la fel de popular cum sînt cele dedicate seducţiei prin instrumentalizarea "frumosului". Subiectul devine, însă, fierbinte mai ales după episoadele de mare succes ale seducţiei în masă prin promovarea urii - al doilea război mondial sau, mai apropiat, cel iugoslavo-iugoslav. Să nu-i omitem pe seducători: Hitler, Miloşevici. Ei sînt cei care într-adevăr pot spune că au reuşit ceva în viaţă. Între contemporani, mai sînt cîţiva aspiranţi la aceeaşi categorie: Jirinovski, Le Pen, Heider, Csurka şi, de ce nu, că doar şi noi sîntem români, Corneliu Vadim Tudor. Henţ! - vor striga coledzii mei, academicienii. Cum îmi permit să fac o asemenea categorisire fără argumente metodologic valide? Şi au perfectă dreptate. Bunul-simţ, oricît ar fi el de terfelit de retorica personajului în cestiune, tot nu e un argument suficient. Pentru a consolida diagnosticul, am recurs, aşadar, la o cercetare sistematică. Am optat pentru o paradigmă acceptată, anume validarea concurentă. Se compară subiectul de diagnosticat cu un martor care are deja diagnosticul confirmat. Concordanţa caracterelor devine argumentul acceptat pentru extinderea diagnosticului. Martorul pe care l-am utilizat este un partid g