A devenit de rigoare, pentru fiecare regizor care se confruntă cu Shakespeare, să încerce să-l doboare. În ianuarie 1999, la New York, Andrei Şerban a realizat un spectacol după Hamlet care, după cum afirma revista The New Republic, putea fi gustat doar de două categorii de spectatori: cei care se întîlneau prima oară cu piesa şi cei care o cunoşteau practic pe dinafară. Acolo, Hamlet ceda impulsului necrofil, sărind în sicriu pentru a silui foarte realist trupul Ofeliei, regina şi regele îşi exhibau fericirea intimă, sexul domina total textul. Şi la noi, la Botoşani, am văzut un Hamlet bine adaptat la gustul generaţiei X. În film, după Kaurismaki, Almereyda a refăcut şi el povestea, punînd-o în ambianţa unei corporaţii postmoderne şi înlocuind teatrul în teatru cu vizionarea de casete conţinînd mai vechi ecranizări ale piesei. Ţinînd seama de acest context, se înţelege de ce spectacolul lui Liviu Ciulei de la Bulandra a contrariat pînă la dezamăgire aşteptările publicului bucureştean, la curent cu tot ce e nou în lume şi pofticios de inovaţii, cum îl ştim. De la început, plasarea vestimentară în amurg de secol 19 decepţionează, ea părînd împrumutată din filmul lui Kenneth Branagh celor care ignoră că Liviu Ciulei o propusese de mult, în spectacolul său new-yorkez din 1979. Mai apare şi Hamlet-père cu barbă colilie, ca Moş Ene pe la gene, în locul imaginii holografice, sintetizate la calculator, la care aveam tot dreptul să ne aşteptăm. În fine, în loc să se ocupe de vioiciunea mişcării scenice şi de spectaculozitatea duelului, regia se concentrează asupra rostirii nuanţate şi inteligente a textului, adică ni se oferă, după cum ar zice însuşi Hamlet, vorbe, vorbe, vorbe. Demersul regizoral lipsit de ostentaţie, concentrat asupra esenţialului construieşte spectacolul ca arcuire dramatică unitară, nu ca înşiruire de tablouri perfecte. Discreţia şi indiferenţa l