Una dintre ideile frecvent vehiculate atunci cînd vine vorba despre ferirea funcţionarului public de ispita corupţiei este aceea a salarizării: cu cît acesta va fi mai bine plătit... cu atît va fi mai puţin coruptibil. La prima vedere, discursul pare sănătos. Examinat mai îndeaproape, el se dovedeşte periculos şi de-a dreptul nociv. În primul rînd, fiindcă el nu asociază incoruptibilitatea cu calitatea de funcţionar public. La urma urmelor, nimeni nu este împins de la spate să se îndrepte spre o asemenea carieră şi să accepte salariul pe care bugetul îşi poate permite să îl acorde. Candidaţii pentru asemenea poziţii au posibilitatea opţiunii, iar în cazul în care consideră că posibilităţile limitate ale bugetului nu sînt pe măsura aspiraţiilor lor salariale, se pot orienta spre alte profesii. În cazul în care au optat însă pentru o asemenea poziţie, este absolut necesară existenţa mecanismelor care să verifice continuu măsura în care funcţionarul îşi îndeplineşte îndatoririle înscrise în fişa postului. În al doilea rînd, discursul menţionat escamotează complet necesitatea controlului şi sancţiunii. Nu este necesar să călătoreşti în străinătate pentru a observa cum se procedează în ţările civilizate: este suficient să urmăreşti filmele şi serialele de acţiune difuzate pe micile ecrane pentru a constata, pe de o parte, existenţa unor departamente a căror unică raţiune de a fi este descoperirea funcţionarilor corupţi, iar pe de altă parte, asprimea măsurilor asociate descoperirii faptelor de corupţie, măsuri care includ nu doar pe cele direcţionate spre cel vinovat - pierderea locului de muncă, amenda, confiscarea averii şi închisoarea - ci şi pe cele care afectează chiar pe cei dependenţi de acesta - pierderea drepturilor de pensie aferente întregii perioade lucrate. În al treilea rînd, acest tip de discurs oferă temei justificării faptelor de corupţie, atît faţ