sau despre cum am ucis etnostereotipiile Dobîndind, pe calea regală a educaţiei, conştiinţa apartenenţei la un neam cu o existenţă multimilenară, ajunsesem într-o vreme să mă întreb cum poate fi cineva spaniol, lapon, kuweitian sau francez fără să moară de admiraţie în faţa insulei de dacolatinitate unde mă născusem. Deşi fantasmagorică, teoria care plasa centrul întregii civilizaţii euroasiatice în spaţiul carpato-danubiano-pontic îmi plăcea. Te puteai gîndi la ea, fie şi ca posibilitate. Oricum, americanii mi se păreau ridicoli cu pretenţia lor de a fi consideraţi un popor cu istorie. Îi deplîngeam pînă şi pe conlocuitorii noştri, nevoiţi să trăiască alături de cei asemeni mie. Ştiam de existenţa unui Volksgeist, iar după decembrie 1989 citisem şi publicistica lui Nae Ionescu, unde magistrul unei generaţii de aur şi sînge dovedea cu prisosinţă că nici Samuil Micu, papistaşul, nici Bercu Solomon, anonimul care respectă legile statului român şi chiar se sacrifică pe front, nu sînt altceva decît "buni români". În nici un caz români. Sau rromâni, nene Iancule... Imaginea îmi hrănea orgoliul. Fără să mişc un deget, intram într-o categorie de aleşi. Român ortodox născut din părinţi români ortodocşi, n-aveam decît să proiectez ceea ce citisem la scara întregii ţări. Eu eram, în mic, imaginea României Mari. Restul, toleraţi şi marginali, erau ceilalţi. Străinii. Cu care eu, daco-romanul, n-aveam cine ştie ce în comun. O lume ideală ar fi lipsită de "dar" şi "însă". Dar, ori de cîte ori mă refugiez în amintirile copilăriei, iluminate permanent de un soare cald, în vremea cînd evenimentele nu se înşiră încă pe o axă a timpului, ci se stivuiesc unul peste altul, n-am decît să trag un sertar sau două ca să-mi zdruncin fermecătoarele certitudini etnofilosofice. S-o uit pe Leana, ţigăncuşa cu care m-am tăvălit, inocent şi înfiorat, printr-un lan din holdele patriei? N-aş