În primul rînd, specificul naţional la români are o trăsătură concludentă: românul nu poate tolera prea mult adevăr crud. Asta am putut-o simţi de curînd, pe proprie piele. Ceea ce am scris (şi a declanşat un adevărat scandal) este mai puţin nuanţa vituperantă (specifică) a pamfletului - un adevăr aproape palpabil: româncele se prostituează en-gros al Stambul, ţîţa economiei româneşti aşteaptă un împrumut de silicon de la Fondul Monetar Internaţional, istoria României (cu Mihai Viteazu & Ştefan cel Mare şi Sfînt în frunte) a fost falsificată copios vreme de cincizeci de ani etc. Ceea ce e şi mai grav e că mistificarea continuă: numitul Ştefan este sanctificat, sărbătorirea a 150 de ani de la naşterea lui Eminescu, la care am fost prezent la Botoşani, se transformă într-o comemorare sinistră, într-o mascaradă în care armata este invitată să bată pas de defilare în faţa statuii nemuritoare şi reci din piaţa publică. Codul Penal se substituie Codului Estetic. Valorile literare încremenite în tabloul anilor '60-'70 fac şi acum legea. Scriitori trecuţi de 42-45 de ani, cu o operă în spate, sînt denumiţi, în continuare, cu apelativul "tineri" şi ţinuţi, în consecinţă, pe bancă, la tineret-rezerve (cu căluşul în gură). Un celebru jucător de fotbal refuză mofluz să vină la naţională pentru că nu i se dă pe tavă un hotel. Un descreierat înfiinţează un partid denumit după cea mai dragă şi sfîntă sintagmă a românilor şi ia peste 10 procente în sondaje. O asemenea ţară merită cravaşată pe spinare pînă se trezeşte. Şi ziceţi că toată chestia asta n-ar trebui să se numească "România suprarealistă"? E normal să fie aşa? Realitatea îl face pe român irascibil. Faimoasa lui putere de asimilare este, de fapt, vecină cu lipsa de identitate: nu avem o mîncare naţională, aşa cum nu avem nici o băutură care să se confunde cu esenţa opincii româneşti, aşa cum ruşii au vodca, grecii