Stereotipurile rasiale, etnice, naţionale

Stereotipurile despre outgroup-urile rasiale, etnice, naţionale, dar şi profesionale sau religioase, din care noi nu facem parte, sînt frecvente. Există şi autostereotipuri, suprageneralizări despre propriul grup (ingroup), dar acestea sînt, de regulă, mai puţin cristalizate, mai puţin negative, mai puţin extreme decît stereotipurile despre alte grupuri (heterostereotipuri). Ambele tipuri de stereotipuri pot fi atît pozitive, cît şi negative. Intensitatea atribuirilor pozitive sau negative diferă în funcţie de grupul ţintă. Ca o constantă generală, ingroup-ul este favorizat. De la aceste asumpţii am pornit cînd, în urmă cu mai mult de un deceniu, am început cercetarea empirică a identităţii naţionale a românilor. Am considerat, alături de J.R. Ladmiral şi E.M. Lipiansky (La Communication interculturelle, 1989, 9), că identitatea socială se construieşte pe baza factorilor obiectivi, dar şi subiectivi şi că "există, în primul rînd, sub forma reprezentărilor sociale, care permit unei colectivităţi să se definească şi să se facă recunoascută de alţii; aceste reprezentări sînt formate din imagini, simboluri, stereotipuri, mituri originale şi legende istorice". M-am oprit iniţial la stereotipuri, ca marcatori de identitate elementari. Autostereotipul etnic pozitiv al românilor cuprinde atribuirile: ospitalitate, hărnicie, omenie, muncă, inteligenţă, cinste, patriotism, prietenie, răbdare, spirit gospodăresc (primele opt caracteristici din cele optezeci şi trei, care au apărut cu cea mai mare frecvenţă). Ospitalitatea reprezintă calitatea psihomorală cea mai frecvent autoatribuită, atît ca primă calitate (16,4%), cît şi pe ansamblul calităţilor autoatribuite, indiferent de ordinea autoatribuirii. Hărnicia apare pe locul al doilea cu o frecvenţă de 11,2% din totalul răspunsurilor. Pe locul al treilea se situează om