Una dintre particularităţile trecerii noastre de la monolitismul politic la pluralism a reprezentat-o reconstituirea celor două partide istorice. Deşi aliate, ele au parcurs în anii care au urmat itinerarii cu totul diferite. Dezintegrîndu-se şi reintegrîndu-se în repetate rînduri, PNL a jucat un rol secundar în respectiva alianţă, dominată cu autoritate de ţărănişti. Departe de a se dezintegra, aceştia, dimpotrivă, s-au consolidat. Şi totuşi, aflaţi în plină ascensiune, din raţiuni cu parcimonie explicate, aceştia şi-au schimbat în mod intempestiv denumirea: vechiul Partid Naţional Ţărănesc a devenit Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, o siglă exorbitant de lungă pentru o formaţiune politică. Modificarea numelui presupunea o modificare consonantă a identităţii politice. Legitimă în momentul constituirii, vechea denumire se dovedea în noile împrejurări vetustă şi insuficient de individuală. Vetustă fiindcă partidul nu mai aspira să ajungă la putere ca reprezentant al unui electorat rural drastic împuţinat şi îmbătrînit, şi insuficient individualizată întrucît după 1989 atributul "naţional" şi-l adjudecaseră mai toate formaţiunile cu pondere, de la FSN la PUNR. Leacul încercat pentru depăşirea acestor neajunsuri a fost nu abandonarea, ci rectificarea vechii denumiri. Modelul democrat creştin nu a fost preluat de la marile democraţii occidentale, ci de la Germania şi Italia, adică de la ţările învinse

în cel de al doilea război mondial. Cu sprijinul masiv al armatelor de ocupaţie şi al planului Marshall, cele două partide creştin-democrate au condus cu succes respectivele procese de democratizare, dominaţie încheiată prin crize în multe privinţe similare. Traiectoria lor ridică problema asocierii dintre politică şi religie, adică între două sisteme de valori a căror compatibilitate limitată poate genera fenomene ca fundamentalismul islamic, ori pa