Pentru început, aş putea face următoarele remarci: simt mai întîi o tristeţe rumenă şi stropită bine cu melancolie, molatică şi uşor paralizantă fizic. Sînt aceste momente în care mă simt ca un nou născut: abia mă mai ţin pe picioare. În general mă copleşeşte nevoia de a mă sprijini, spînzurat în cele mai neprotocolare poziţii, pe vreun scaun, fotoliu sau rude apropiate ale acestora. Refuz din principiu patul, pentru că mă angoasează şi pentru că, din încercarea de a nu cădea pradă somnului imediat, rezultă de cele mai multe ori imposibilitatea de a mai adormi chiar şi tîrziu în noapte. Ca într-un roman celebru al lui Stanislav Lem, trupul se dezenergizează treptat, pentru ca efectele cofeinei din coca-cola sau cafea să se resimtă doar pe crestele (abrupte sau nu) ale scoarţei cerebrale. Şi atunci, cînd toate aceste condiţii sînt realizate şi telefonul scos din priză, televizorul şi muzica pornite în surdină, aş putea spune că nu mai am nici o şansă de scăpare. Ca prin miracol, intru în starea aceasta în cîteva contexte foarte bine definite, pe cale de clasicizare subiectivă. Amintesc numai cîteva, pe de o parte în încercarea de a nu grăbi un proces de cristalizare a lor care să sugrume bruma de mister existentă, pe de altă parte din siguranţa că acum şi aici nu vreau să realizez o descriere exhaustivă: cînd sînt martorul (autorul) unor proiecte mult prea bune pentru a fi refuzate, dar refuzate; cînd, aşteptînd metroul, privesc în jur şi rămîn fascinat/şocat de neputinţa şi dramele afişate la vedere sau prost ascunse de chipurile celor din jur; cînd seara, înainte de culcare, şi dimineaţa, cînd e somnul mai dulce şi în general visez foarte spectaculos, sînt agresat de zgomote total suspecte şi extrem de violente produse în garsoniera vecinilor de deasupra (o fi război acolo?); cînd, în puţinele clipe de răgaz (şi linişte), îmi face plăcere să încep să scriu (