Procesul de tranziţie către democraţie introduce, în toate statele angajate pe această cale, elemente destabilizatoare: în timp ce se modifică structura şi scopurile instituţiilor, autoritatea lor scade şi societatea suferă de pe urma a ceea ce pare a fi o anomie de durată, ba chiar dorită, de ţările europene puternice. Acestea, cred unii, sub pretextul standardelor democratice, transformă interesele lor în raporturi de dominaţie. Tratativele concrete, cu cifre, dosare şi legi, apropie şi depărtează în acelaşi timp obiectivele integrării europene. Se fac mereu paşi mici, dar articulaţiile societăţii democratice, nu funcţionează peste tot. Într-un articol din Journal of Democracy ( aprilie 2000), Jacques Rupnik examinează rădăcinile şi eventualele consecinţe ale acestei situaţii: "În 1989, revoluţiile democratice din Europa Centrală şi de Est au fost descrise ca o culminaţie a celui de "al treilea val", cel al democratizării globale, început la mijlocul anilor 1970, în Spania şi Portugalia. E într-adevăr tentant să se considere că dezintegrarea imperiului sovietic a fost parte a procesului mondial de prăbuşire a dictaturilor. Această opinie a influenţat percepţia occidentală a tranziţiei spre democraţie (ca sfîrşit al istoriei), dar şi percepţia protagoniştilor. Zece ani mai tîrziu, în pofida eforturilor occidentale de promovare a democraţiei, fluxul democratic s-a retras, şi a rămas în urma lui tabloul succeselor din Europa Centrală (şi al celor din America Latină şi din unele ţări din Asia), contrabalansate de eşecurile din fosta Uniune Sovietică şi din Balcani (dar şi în China şi în multe ţări africane)" Jacques Rupnik observă că situaţia din 1989 era, din multe puncte de vedere asemănătoare celei din 1919. Atunci, triumfalismul democratic al lui Wilson şi Masaryk a fost învins de realităţile conflictelor între statele nou create, de ascensiunea nazismului î