"Munca e pedeapsă", spunea odată un fost ministru al Muncii. Ce om nu-şi doreşte şi clipe în care să poată lenevi, fără vreo oprelişte sau grijă. După revoluţie însă, pare-se că tot mai puţini indivizi şi tot mai rar s-au putut bucura de aşa ceva. Tranziţia a venit cu munci noi şi dese după ea. Chiar şi celor care nu au intrat în circuitul unei activităţi alerte sau care au devenit şomeri ori pensionari nu le-au mai tihnit momentele lungi de răgaz. Criza zilei de mîine otrăveşte orice fel de inactivitate. Stresul amărăşte trîndăvia, chiar cînd aceasta e fizic posibilă. Cultura occidentală pare a se fi impus în acest sens cu asupra de măsură. Muncim, mîncăm, dormim. Sau poate mai avem cîte un hobby. Care oricum ne ţine în priză. Dacă nu avem ce munci, ne frămîntăm, dormim şi... mîncăm mai rar. Dacă sîntem deja bogaţi, ne preocupăm de moduri de administrare şi înmulţire a banilor. (Abundenţa banilor pare să fie în zilele noastre o grijă cel puţin la fel de mare ca şi lipsa lor.) În orice caz, în orice situaţie ne-am afla, nu mai cunoaştem lenevia fericită. Paradis pierdut. Un amic de-al meu chiar spunea la un moment dat că simte nevoia imperioasă să înfiinţeze un partid al leneşilor. O grupare de oameni prosperi, deştepţi şi care să aprecieze valoarea trîndăviei. În orice societate, zicea el, există leneşi, care însă n-ar trebui să-şi disimuleze această calitate, de teama celorlalţi.

Fiindcă leneşii care se prefac că lucrează nu realizează oricum nimic niciodată. Mai bine să-şi recunoască apetenţa spre lenevie care, asociată cu oarece inteligenţă, poate duce la lucruri măreţe. Amicul meu considera că a venit momentul unei astfel de doctrine, că prea mult muncim. Tot anul să fie concediu. Dar, apropo, într-o săptămînă de concediu smulsă după multe luni de muncă îndrăcită m-am apucat să vopsesc un gard. Un vecin m-a întrebat de ce port ceasul la mînă cînd sî