Interviu cu Radu Anton ROMAN
Se poate vorbi de un specific naţional gastronomic la români? Trebuie spus de la început că, din punct de vedere gastronomic, spaţiul românesc s-a constituit în patru timpi. Un prim moment este cel originar, traco-getic - este vorba de o bucătărie neolitică de la care avem mîncăruri ca oaia îngropată sau păpuşile de Dragavei. Peste acesta s-au suprapus trei valuri mari de influenţe. În primul rînd, influenţa orientală - turco-arabă, dar şi antică, greco-romană - care s-a formulat în bucătăria muntenească, cu iz mediteranean, din care face parte şi bucătăria miticistă, restaurantieră (micii, ciorba de burtă etc.). Toate aceste sînt mîncăruri orientale, dar, de fapt, rădăcina lor e grecească, antică. Sarmalele, cred, sînt pur orientale, de sorginte turco-arabă - se făceau, la bază, cu carne de oaie... Cu sarmalele, e complicat... În primul rînd că "sarmale" e un cuvînt care nu exista în limba română pe la 1900. În Ardeal şi Moldova se numeau "găluşti": găluşti de varză, de viţă, de lobodă ş.a.m.d. Cuvîntul "sarmale" e, într-adevăr, turcesc, dar varza umplută aparţine şi ea culturii antice. Varza însăşi aparţine gastronomiei antice, ea premerge cu mult mîncărurile feudale şi turceşti. Dacă citiţi în literatura antică - ospăţul lui Trimalchio, de pildă - veţi descoperi multe mîncăruri pe care le avem noi. Inclusiv mîncărurile sacramentale de mai tîrziu - coliva, turtele moldoveneşti, scutecele Domnului, pelincile, mucenicii - toate trebuie căutate în Antichitate. O altă mîncare ce este invocată cînd se vorbeşte de specificul nostru gastronomic este, desigur, mămăliga. Dar mămăliga poate fi întîlnită şi la alte popoare (de exemplu, italienii au, precum ştim, "polenta"). ...Da, şi încă au mai multe feluri de mîncare care au la bază polenta (cum e "polenta e toccio", polenta cu tocană). Într-adevăr, mămăligă au şi bulgarii, şi iugosl
