Pînă nu de mult, politicienii japonezi considerau că omogenitatea etnică din ţara lor nu este doar una din componentele esenţiale ale succesului economic, ci şi ale liniştii sociale: criminalitatea scăzută, comunitatea de interese dintre patronat şi sindicate, principiile moralei tradiţionale reglau atît viaţa familiei cît şi scena politică. "Sîntem la fel şi nu avem de ce să ne certăm între noi" afirmaţia părea a fi substratul unui succes original, care, pentru a dura, punea oprelişti severe în faţa oricăror străini, eventual atraşi de farmecul muncii, salariilor şi al vieţii japoneze. Ultimul deceniu a modificat datele problemei: recesiunea i-a pus în stare de conflict pe actorii vieţii economice şi consecinţele s-au exprimat prin tulburări sociale, criminalitate, prin stricarea moravurilor. Perspectiva îmbătrînirii populaţiei active şi a absenţei mîinii de lucru au impus regîndirea politicilor de imigrare: pentru a-şi menţine actualul nivel economic, Japonia ar trebui să aducă 600.000 de muncitori emigranţi pe an, se apreciază într-un studiu al Naţiunilor Unite.
Perspectiva ar modifica imaginea despre sine a Japoniei într-un mod prea radical. Pentru a face faţă nevoilor, s-a favorizat imigrarea, mai bine-zis revenirea în patrie a japonezilor Nikkeijin , japonezi din a doua şi a treia generaţie, fiii şi nepoţii celor care au emigrat pe vremuri în America de Nord sau de Sud.
"Conform statisticilor oficiale, din 1989, de cînd a început practicarea acestei politici de uşi deschise, 222.000 de brazilieni şi 41.000 de peruani au devenit rezidenţi japonezi. Dacă lucrează într-o fabrică, un Nikkeijin cîştigă 2.500 de dolari pe lună, mai mult decît doctorii, avocaţii şi profesorii din Brazilia. Dar ei schimbă deja societatea. Atraşi, pentru că se presupunea că nu vor fi o ameninţare pentru omogenitatea culturală a ţării, ei sînt la fel de străini ca şi p
