"Dacă iau licenţa, o lună după aia stau şi nu fac nimic. Dorm toată ziua, mă uit la televizor pînă mi se acreşte, citesc ce am eu chef, nu ce vor ăştia." Aşa cuvîntam în faţa prietenelor şi colegelor mele de suferinţă înaintea examenului de o splendidă inutilitate care marchează finalul vieţii de student în România. În ce măsură socoteala din tîrg s-a potrivit cu cea post festum aveam să aflu cîteva săptămîni mai tîrziu, atunci cînd a început vacanţa. Mă trezesc dimineaţa pe la 7 şi ceva, atunci cînd de mult nu se mai îngînă ziua cu noaptea (vă amintiţi, cred, de această expresie atît de dragă profesorilor de română din şcoală). Neuronul unic nu este tocmai în formă la o oră atît de tînără şi singurul lucru care-mi bîntuie creierul sînt cuvintele unui clasic în viaţă, asistent la "Litere". Omul cu pricina spunea că numai strungarii încep programul la 8 dimineaţa, încercînd astfel să se scuze că venea la şcoală cu ochii cam cîrpiţi. "Păi, eu sînt filolog, nu strungară (strungăriţă? strungăreaţă?)", cuget, "cum să mă deştept (= trezesc) la ora asta?" Astfel încît s-a hotărît, cu unanimitate de voturi, că merit un bonus de vreo trei ore de somn. Aş dormi, dar, vorba poetului, rana din pulpă nu mă lasă. "Rana" s-a materializat în fox-terrierul meu zăpăcit, care, vîjîind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, dă năvală în cameră. Vrea plimbare, aşa încît părăsesc cu regret iatacul domnesc. La ora asta, cînd sute de oameni se pregătesc pentru o nouă zi de office, Larry îşi etalează, sobru şi regal, barbişonul pe aleile Militariului. O dată întoarsă acasă, încep să performez ritualul oricărui absolvent de facultate: îmi caut serviciu. Dacă mă gîndesc bine, nu prea am faţă de career woman, nici o şansă pentru prieteni şi rude să-mi vadă mutra dichisită cu coc şi ochelari pătrăţoşi prin vreo revistă pentru femei. Pur şi simplu, n-am "ştofă", cum ar spune bunica mea. Dar