De zece ani s-a tot vorbit în România despre "a treia cale": o cale nici socialistă, nici capitalistă; sau - şi capitalistă, şi socialistă; sau plasată undeva între cele două căi statornicite. Ce-i drept, la o democraţie atît de originală nici nu s-ar fi putut concepe o tranziţie mai putin originală... Cum asemenea vorbiri n-au putut fi întărite prin fapte, cum guvernările aşa-zise de stînga şi toată pestriţa stîngă românească - guvernamentală sau în opoziţie, nu contează! - n-au fost în măsură să explice în ce constă această faimoasă a treia cale, necum să schiţeze gestul unei înaintări coerente într-o direcţie precizată - nu ne mai rămîne decît să conchidem că discursul despre a treia cale este menit să ascundă într-o perdea de fum realitatea brutală a mersului pe două cărări... (cinstit vorbind, nici guvernarea cederistă, care numai de stînga n-a fost şi nu s-a prevalat de mitul vreunei a treia căi, n-a fost nici ea altceva decît un mers pe două cărări). Cu împleticirile şi revenirile de rigoare, a treia cale duce direct - s-ar putea spune - către lumea a treia, adică spre starea de înapoiere cronică a ţărilor subdezvoltate. Ceea ce arată că nu "a treia cale" este problema - şi nici soluţia! - în ţara noastră şi în anumite alte ţări subdezvoltate. Subdezvoltate, sau în curs de subdezvoltare! Cazul României - un caz nu tocmai unic - pare să fie tocmai acela al unei subdezvoltări economice progresive, care accentuează decalajele, contrastele, rămînerile în urmă. Bineînţeles, progrese există în multe domenii, începînd cu cel politic, progresele sînt un fapt la fel de incontestabil ca şi regresele din aceleaşi sau din multe alte domenii, numai că direcţia în care merge România rămîne, după părerea mea, incertă (în pofida asigurărilor în sens contrariu şi a protestelor pe care le va stîrni afirmaţia mea). Aşa că discursul despre "calea de mijloc", sau "a treia c