"Ne trebuie o lovitură de stat", gesticulează omul. Înalt, circa 1,70, 30 de ani. Grăsuţ, multă guşă, îngrijit bărbierită însă. Inginer, după cum mi se confesează, perdant la FNI, după cum o spune contextul. Căci am uitat să vă spun, l-am întîlnit la un miting al investitorilor, în faţa Ministerului de Finanţe. În cîteva cuvinte mi-a zbierat crezul lui. "Vreau să-i văd pe bogătaşii ăştia - toţi adică - traşi în ţeapă, pentru tot ce au făcut! Să tremuraţi, că nu mai e mult şi vine ea încă o revoluţie!" "Cine să facă revoluţia?", l-am întrebat, naiv... "Nu ştiu, răspunde omul tot strigînd, poate un grup de militari!" "Bazaţi cumva la Select?", îl întreb, otrăvit. Fără să pară că nu înţelege, omul îşi continuă mesajul: "Şi să ştiţi că nu scăpaţi nici dumneavoastră, cei din presă, care aţi minţit atîţia ani... Aşteptaţi doar să se schimbe lucrurile la Moscova şi vine şi la noi...!" A doua cale şi jumătate e cea a tribunului, deci. Dacă va reuşi vreodată, revoluţia lui va fi fără îndoială o performanţă istorică. Şi asta pentru că, în general, fişa postului la revoluţionari pretinde o siluetă famelică. E greu să te ridici pe umerii mulţimii atunci cînd gestul poate costa o tasare de coloană pe nefericitul care te ia în cîrcă. Şi mai greu e să te creadă cineva că suferi alături de el, atunci cînd carnaţia feţei n-are cum să sugereze meniul Doftana. Imaginaţi-vă un Iliescu de 100 de kilograme încercînd să se pună, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă. Vadim Tudor a ratat mişcarea din '89. Grijuliu să nu mai scape încă o dată prilejiul, e atent acum la orice încăierare din colţul străzii. Îi va găsi justificare istorică şi - dacă e nevoie - va trimite şi cîţiva vlăjgani acolo. Calea lui Vadim (şi nu numai a lui) e una a monologului. El a reuşit performanţa să fabrice singurul discurs pe care îl ascultă cei care nu mai au nimic de ascultat. Oamenii care n-au îndoieli