În Marea Britanie a anului 1997, la venirea la putere a lui Tony Blair şi a noului laburism, David Willets, ideologul conservatorilor, suspină: este o victorie a marketingului şi a consilierilor de imagine împotriva bunului-simţ. Sătul de cei 18 ani în care văzuse aceleaşi feţe (conservatoare), excitat de cele cîteva (rizibile) cazuri de corupţie parlamentară şi plictisit de prestaţia de contabil a premierului Major, electoratul spusese da unui lider tînăr, optimist şi zîmbitor care arbora costume Versace şi o viziune nouă. În arsenalul său de argumente se găsea şi intenţia de a face un alt fel de politică. A treia cale plutea în aer şi era uşor de înţeles într-o ţară care se prea-obişnuise cu celelalte două - conservatorismul (liberal, moralist, pro-american) şi laburismul (sindicalist-etatist, libertin, pro-european). Încercări de a sparge bi-polarismul mai existaseră, dar Blair a reuşit pentru că a deturnat un partid clasic către a treia cale, chiar cu riscul pierderii unora din veteranii laburismului clasic, care nu s-au regăsit în New Labour. În cartea care a încercat să fundamenteze această nouă orientare politică, Beyond Left and Right, sociologul Anthony Giddens (directorul prestigioasei London School of Economics) încearcă să fie explicit. A treia cale este formula de aur care împacă energia economică a liberalismului cu compasiunea socială a social-democraţiei. Compasiunea nu se poate realiza însă decît manipulînd bani, iar banii se obţin încurajînd liberal economia. Social-democrata Franţă (care nu accepta acest concept rutier) e mai generoasă cu şomerii, dar aceştia reprezintă 10%. Deşi laburistă (adică tot soc-dem în teorie), Marea Britanie e mai zgîrcită cu ei, dar nu are decît 5%. Privind peste Canalul Mînecii, Tony Blair a-nţeles că nu putea arunca la coş nici inflaţia mică, nici PIB-ul mare, pe care le moştenise de la conservatori. Aşa că şi-a