Pentru anul acesta, revista de antropologie "Martor", editată de Muzeul Ţăranului Român are ca temă "Bucureştii în vremea comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire". Vrem să semnalăm, am mai spus-o aici, soluţiile imaginate pentru a duce o viaţă diferită de tipul de existenţă pe care regimul comunist încerca să ni-l impună. Soluţiile imaginate, sau oferite, în ce priveşte educaţia, cultura, locuirea, hrana, distracţia... În ce mă priveşte, am încercat să evoc cîteva spaţii, cunoscute din proprie experienţă, unde ortodoxia, religiosul, spiritualul erau propuse într-o formă ce putea atrage un public instruit. Printre ele: cursurile de literatură vechi-testamentară şi de imnografie creştină timpurie pe care poetul Ioan Alexandru le-a ţinut la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi la Academia de Arte Frumoase cam între anii 1975-1985. Textul era încheiat cînd, acum cîteva zile, Ioan Alexandru a murit după ani destul de lungi de imobilitate şi boală. Îmi voi îngădui să public aici acele consemnări personale, aşa cum au fost ele redactate. Pentru mine, dar nu numai pentru mine, cursurile lui Ioan Alexandru au însemnat o "întîlnire": o întîlnire surprinzătoare, intensă, în orice caz spectaculoasă, cu textul sacru şi cu substanţa religiosului. Ioan Alexandru era el însuşi o figură specială, întrucîtva spectaculoasă. Poet autentic şi destul de fecund, el producea o poezie de spiritualitate, unde utiliza abia voalat teme nou şi vechi testamentare, alături de exaltarea lumii ţărăneşti şi, pe alocuri, a patriotismului. Studiase la Bucureşti limbile clasice (teza sa de doctorat consta în traducerea Odelor lui Pindar şi un studiu asupra lor), iar apoi avusese o bursă Humboldt în cadrul căreia se preocupase de literatura Vechiului Testament. Ca apariţie fizică, combina nonşalanţa intelectualului indiferent la ţinută (păr răzvrătit, pulover larg