Tot ce am citit mai frumos în vara anului 2000 - afară, acum, la mijloc de septembrie încă e cald şi bine, o temperatură mai blîndă, ca o milă cerească pentru cumplitul iulie - tot ce am citit mai încîntător, dîndu-mi senzaţia sublimului născut din inteligenţă entuziastă şi talent sufletesc, se găseşte, vai!, în paginile unui "Nouvel Observateur" din "20 a şaptea..." Zic "vai!" fiindcă mă simt neputincios în faţa îndelungatei presiuni a prejudecăţilor care dispreţuiesc "cultura prin reviste". Poate că voi fi dizgraţiat, dar ce pot face dacă cei de la "Obs" au avut ideea fericită - nu ştiu prin lume cine a mai găsit-o, în România, cu siguranţă, nimeni! - să consacre, în cinci numere consecutive, cinci articole substanţiale, cinci reportaje sau, la fel de bine, cinci poveşti despre cum au fost scrise, tipărite şi lansate în lume, cinci capodopere literare? Al doilea episod avea ca subiect minunăţia aceea intitulată "Mînăstirea din Parma", romanul meu preferat, cel mai iubit dintre cele scrise de pămînteni. Articolul lui Gilles Anquetil - pe trei pagini de revistă - era flancat de două chenare care citau pe larg din studiul lui Balzac apărut în septembrie 1840, la 6-7 luni după apariţia cărţii (studiu? "urlet de entuziasm", cum ar fi spus Radu Albala) şi din răspunsul lui Stendhal către cel care-l slăvea, fără a-i fi prieten sau măcar bun cunoscut (precizare, cred, necesară). Le ştiam de mult, în întregime, dar nu înţeleg să-mi consum spaţiul pentru a explica de ce le pierdusem din memorie şi mai ales de ce azi, după fix 160 de ani, mi-au dat o zi bună, foarte bună. Balzac putea scrie astfel despre un roman care nu era al lui: "La Chartreuse de Parme este, pentru mine, în epoca noastră şi pînă în momentul de faţă, capodopera literaturii de idei... Dacă, cu toată importanţa ei, am întîrziat aşa de mult să vorbesc de cartea aceasta, este, credeţi-mă, numai din pric