De cînd teoriile socio-economice şi socio-politice inspirate din marxism, apoi din marxism-leninism s-au constituit într-o alternativă radicală la liberalismul politic şi economic, gînditorii şi oamenii politici din ţările industrializate au încercat să teoretizeze şi să realizeze căi intermediare care au căpătat diverse nume, în funcţie de echilibrul balanţei: socialism reformist, social-democraţie, New Deal, capitalism social, statul providenţă. De la filozofia lui Saint-Simon pînă la economia lui Keynes sau la ideile despre participare ale generalului De Gaulle, curente ale gîndirii politice au încercat să tempereze efectele economiei de piaţă şi dezechilibrele sociale create de ele. La scară geopolitică, şi după cel de al doilea război mondial, se instala războiul rece între America şi fosta URSS (în afara Europei, adeseori cald), unele ţări recent eliberate de sub jugul colonial, sub conducerea Indiei lui Nehru şi a Indoneziei lui Sukarno, au propus a treia cale de dezvoltare la Conferinţa afro-asiatică de la Bandung, din 1955. În zorii secolului XXI, am fost nevoiţi să constatăm, chiar înainte de implozia sistemului sovietic, că această a treia cale este un eşec atît în ţările bogate, cît şi în ţările în curs de dezvoltare; şi după implozie, pare a se fi impus evidenţa că doar cel mai liberal capitalism este capabil să asigure dezvoltarea societăţii, a tuturor societăţilor, independent de istoria accesului lor la modernitate. De fapt, capitalismul radical nu mai are în faţa lui nici o alternativă şi, avînd la dispoziţie toate instrumentele de propagandă, se poate prezenta ca sfîrşit al istoriei. Există un element pervers în aprecierea precedentă: analiştii vor să ne convingă că sistemul capitalist, în varianta sa cea mai liberală, s-a impus în mod natural. Ar însemna să uităm că istoria secolelor XIX şi XX este alcătuită din lupte, uneori sîngeroase, în