Dintr-o perspectivă etimologică, a fi consecvent nu înseamnă a rămîne blocat pentru totdeauna în ataşamentul faţă de anumite alegeri sau valori, ci a urma un itinerariu în care alegerile şi referinţele la valori se înşiruie logic, fiind, în fiecare etapă, consecinţele reflectate ale paşilor anteriori. Consecvenţa în gîndire nu-ţi cere să repeţi mereu aceleaşi lucruri, ci să spui întotdeauna lucrurile în mod chibzuit şi coerent. Consecvenţa în acţiune presupune că tot ceea ce duci la îndeplinire se bizuie pe ceea ce deja ai înfăptuit. A fi consecvent nu înseamnă totuşi a fi previzibil, ci doar riguros şi logic. A fi consecvent înseamnă a nu ajunge niciodată în situaţia de a fi obligat să dezminţi ceea ce ai gîndit sau ai făcut în trecut. În temeiul unei astfel de înţelegeri a consecvenţei, marea transformare din 1989 poate fi interpretată drept o situaţie fericită de inconsecvenţă colectivă. După decembrie 1989 însă, regula consecvenţei politice nu mai poate fi alta decît cea a unei complete şi totale discontinuităţi faţă de valorile şi politicile vechiului regim. La nivelul politicii româneşti postcomuniste, Partidul Naţional Ţărănesc şi Convenţia Democrată au marcat cu consecvenţă această discontinuitate din 1990 şi pînă în 1996. Refuzul categoric al oricărei colaborări cu forţele ex-comuniste în cadrul guvernului Stolojan sau în proiectul "guvernului de uniune naţională" de la sfîrşitul anului 1992 a părut unora o încăpăţînare lipsită de pragmatism şi de arta compromisului. Numai că misiunea pe care şi-a asumat-o Corneliu Coposu în prima parte a anilor '90 a fost aceea de a accentua şi dramatiza ruptura. Pentru că problema centrală a postcomunismului, potrivit viziunii lui Coposu, nu era atît aceea de a participa la putere ori de a prelua de-a dreptul puterea, cît de a schimba însăşi natura puterii. Ocuparea cîtorva poziţii ministeriale sau chiar controlul G