Un baci îşi tunde mioara (cu o maşină electrică de tuns) şi, sub blană, pe pielea blîndului patruped, se descoperă privirii un magnific tatuaj, cu o sirenă ce parcă ne adresează un "hello" din depărtare. Este caricatura, semnată de Florian Doru Crihană, căreia i-a fost conferit Marele Premiu la recentului festival Humorror. Este, totodată, o excelentă metaforă pentru starea ţărănimii noastre sau, mai bine zis (pentru a nu cădea în păcatul generalizării), una definitorie pentru foarte mulţi ţărani de astăzi. Căci, în timp ce unii dintre noi cu simţire "naţională" şi, de fapt, păşunistă continuă să vadă în ţărani ipostazele multiplicate la infinit ale ciobănaşului moldovean din Mioriţa - doinind din fluier, contemplativ şi în deplin acord cu "respiraţia Universului" -, mulţi săteni contemporani, navetişti sau nu, sînt mult mai aproape de mahalaua oraşului decît de vatra milenară a satului tradiţional. Se îmbracă în veşnicele treninguri de la turci sau în "geci" cu Chicago Bulls, fac ca unghia de la degetul mic să contrasteze violent cu micimea respectivului deget, sau îşi tatuează pe pumn, chiar dacă nu au trecut neapărat pe la puşcărie, cele cinci puncte ("zaré-ul" sau "singur între patru pereţi"). Asta nu înseamnă că, după ce s-au întors de la oraş şi au avut grijă

să se cinstească în tren cu rachiul de rigoare - dat pe gît rapid din flaconul de vitamina C -, nu se dedică activităţilor tradiţionale care i-au consacrat: dau de mîncare la vite, închid găinile în coteţ sau, vezi bine, se apucă să-şi tundă oile. Duminica trec şi pe la biserică, dar şi pe la cîrciuma "privatizatului" unde-i ascultă, la un casetofon cu leduri roşii şi verzi în difuzoare, pe Adrian Copilul Minune, pe Sorinel Puştiu' sau pe Vali Vijelie. Bineînţeles că imaginea de mai sus este şi ea una simplificatoare, schematică şi exagerată, dar, aşa cum e, se apropie cît de cît de realitatea