Primele semne au apărut pe la sfîrşitul lui august: creşterea preţului la carburanţi a stîrnit nemulţumirea automobiliştilor, apoi a firmelor de transport rutier, a agricultorilor, a marinarilor de pe vasele de pescuit. Preţul petrolului a ieşit din paginile economice ale presei, s-a deplasat către cele sociale: în Franţa şi în Marea Britanie, în Suedia şi Italia, Olanda şi Spania au fost înregistrate tulburări, blocaje de drumuri, spitale lucrînd în regim de avarie, şcoli închise, rafturi aproape goale în magazine. Încă puţin şi reportajele din Occidentul înfloritor ar fi putut fi confundate cu imaginile crizei din anii comunismului. Mînia nu s-a îndreptat împotriva Organizaţiei ţărilor Producătoare şi Exportatoare de Petrol, care au adus preţul de la aproximativ zece dolari barilul (acum cîţiva ani) spre 35-36 de dolari pentru aceeaşi cantitate. (Barilul este o stranie unitate de măsură, dicţionarele dau echivalentul în galoane şi livre, folosirea lui dovedeşte că petrolul este o substanţă specială, greu de echivalat în sistemul comun de măsuri şi greutăţi). Arabia Saudită, Nigeria, Rusia şi Mexicul cîştigă mult de pe urma acestei situaţii, Statele Unite şi Japonia pierd, dar mult mai puţin decît Coreea de Sud sau Tailanda. Adversarii globalizării, cu ochii pe americani, nu prea observă solidarităţile proprietarilor de resurse vitale, fie că sînt sau nu membri OPEC. Cei care au blocat şoselele au considerat că guvernele naţionale sînt responsabile pentru preţul exorbitant ale unui bun de primă necesitate. În componenţa preţului la benzină ponderea impozitului este foarte mare. În Franţa un litru de benzină super fără plumb se plăteşte 7,27 la pompă, costul lui - fără taxe - fiind de 2,21 de franci. Confruntat cu o răscoală, în plină euforie politică, după ce guvernul său tocmai expusese un plan de reduceri fiscale, etalat pe trei ani, Lionel Jospin cedează