Dupa zece ani de la infiintare si odata cu conferirea recenta a statutului de „utilitate publica“, ce se poate spune? Constituirea UNITER, in 1990, in virtejul acelor luni de inceput, a fost o cauza in care am crezut. Pentru care am luptat, pentru care am pus la bataie toata priceperea, prestigiul si tenacitatea de care eram in stare in acea vreme. Era, atunci, o noua structura, aparuta dupa ce Asociatia Oamenilor de Arta din Institutiile Teatrale si Muzicale (A.T.M.) era declarata desfiintata odata cu Adunarea unde Dina Cocea, presedinta in exercitiu in decembrie 1989, a depus mandatul si bilantul asociatiei. Eram atunci un grup care puneam pe roate, in conditiile libertatii de expresie recent dobindite, o uniune, alta decit ce fusesera uniunile traditionale de dinainte de 1989.
Impreuna cu Ion Caramitru, am lucrat ani de zile pentru a scapa de reflexele inchistate ale trecutului, pentru a facilita sansa mai tinerilor creatori de teatru, a scriitorilor de teatru, pentru a dinamiza mediul teatral si a-l feri de injonctiunea politicului. Dar mai ales pentru a reface contactele vitale ale teatrului romanesc cu teatrul lumii si a stimula creativitatea in lumea teatrului.
Radacini mentale vechi, deprinderi vechi, obisnuinte vechi au inceput insa sa se reactiveze si sa secrete o orientare cu care, la un moment dat, nu am mai putut fi de acord.
Cert e ca UNITER, cum aveam sa botez uniunea intr-un joc lexical cu Dan Jitianu si altii, devenise pina in 1994 „copilul minune“ al noilor ONG-uri cu scop cultural infiintate dupa 1989. Pasiunea si entuziasmul colaboratorilor, inventivitatea si inteligenta unora dintre cei din personalul angajat cu care am lucrat direct, precum Corina Suteu, Gabi Sarbu sau Aura Corbeanu, au fost, alaturi de farmecul, energia si forta de contacte ale lui Caramitru, temeiurile care mi-au dat increderea ca lucrurile pot merge i