Arhitectura la Vitruviu

Am sub ochi trei volume publicate la Vitruviu intre 1996 si 1998. Copertile, construite tipografic si nu ilustrativ, sint de aceea o exceptie odihnitoare. Designul respecta consecvent o „imagine de marca“ simpla si deci cu atit mai eficienta: tipar la doua culori; titlul (cu – in fine! – alte caractere decit ubicuul Times: Century, Madison) si autorul (diverse verzale grotesti) culese fara mofturi vizuale; sigla editurii (din pacate inexpresiva) plasata totdeauna la piciorul paginii si sigla colectiei (heptagon stelat, un semn clar si viguros) sub titlu. Exceptia de la aceasta regula e (ghinion) cu atit mai vizibila: la volumul din seria de editii bilingve*, sigla colectiei (heptagonul) sta sub titlu. O exceptie mai grava o constituie titlurile acestui volum (sau ale intregii serii?), in romana si germana: culese la 90°, din aceeasi litera ca si numele autorului dar smaluita la sub 60% – trei procedee diletante, care nu rezolva problema unei coperti bilingve.

Clapele volumelor contin biografia autorilor si/sau liste de titluri; tipografia e inghesuita si, cum hirtia copertei e alta decit a paginilor, litera de rind arata altfel – o grotesca in locul literei din rest ar fi stabilit un contrast clar si ar fi evitat impresia de eroare. In plus, textul e ba aliniat la centru, ba in bloc. O alta inconsecventa e latimea clapelor la volumul lui Al. Lungu, in care cantitatea de text si spatiul au cerut si un corp prea mic si o culegere in bloc prea densa. Contrapagina de garda, care conform traditiei ar trebui sa cuprinda caseta editoriala completa, e tiparita cu un corp la fel de mare ca si pagina de titlu de alaturi – datele tehnice ar cere cel mult corp 7 si, oricum, o paginare la fel de corecta ca si restul volumului. In volumul lui Lungu, caseta tehnica s-a cules in acelasi corp de litera prea mare, dar paginarea e mai