După cum bine se ştie, în cei zece ani care au trecut de la căderea comunismului şi a structurilor sale s-au petrecut schimbări spectaculoase şi în domeniile artei. Atît în creaţia, cît şi în viaţa artistică s-au prăbuşit subit şi spectaculos toate acele forme care se legau direct de comanda politică, de supraveghere şi de cenzură. Au rămas, însă, şi ele încă lucrează insidios, acele construcţii subtile, ori numai simple deprinderi, pe care mecanismele totalitarismului au reuşit să le creeze şi să le impună în timp. Dacă în privinţa libertăţii de creaţie, de expunere şi de mişcare totul a venit spontan, în ceea ce priveşte conştiinţa de asistat a artistului, opinia bine înrădăcinată că statul trebuie să-l protejeze şi să-i creeze facilităţi, rămîne încă foarte mult de făcut. De asemenea, lucrurile s-au mişcat extrem de încet în privinţa adaptarii artistului, a categoriei mai degrabă, pentru că individual această adaptare s-a produs în mare parte, la condiţiile şi la exigenţele pieţei libere. în pofida apariţiei, în noile realităţi ale economiei de piaţă, incipientă şi nesigură, aşa cum este ea, a multor forme noi de absorbţie a produsului artistic, există încă acel reziduu de mentalitate, acea convingere profundă că statul este cel care trebuie să facă achiziţii şi că el este principalul partener al artistului. Această aşteptare, doar foarte puţin modificată, care acţionează subtil în profunzimea fenomenului, a climatului artistic în ansamblul său, a generat în toţi aceşti ani - şi generează încă - o producţie, să-i spunem aşa, încă neadaptată cererii, o producţie pe stoc. Această defazare a acţiunii artistice faţă de realitatea economică şi psihologică de astăzi se datorează, în primul rînd, absenţei operatorilor specializaţi pe, atîta cît este ea, piaţa de artă; o piaţă, incipientă, fragilă şi, în cea mai mare parte, spontană. Lipseşte încă, de pildă, o insti