Modul in care trateaza guvernantii romani problema datoriilor catre Suedia arata ca diplomatia noastra inca nu s-a lepadat de sechelele formate in cei cincizeci de ani de comunism. Ne putem insa intreba: citi dintre noi s-au lepadat? Buimaca diplomatie romaneasca s-a trezit recent cu o noua belea pe cap: siciiala cu care metodicii reprezentanti ai Suediei ne bat la cap cu o datorie veche de peste 60 de ani. Ar fi vorba de o obligatie financiara a Romaniei, evaluata de expertii unei firme occidentale de consultanta la circa 3,4 miliarde de lei, adica 10 la suta din PIB al Romaniei. Din aceasta suma insa, concernul suedez ABB, cel care a cumparat obligatia de la guvernul din Stockolm, s-ar multumi macar cu a sasea parte, adica 650 milioane de dolari, din care 300 cash, restul urmind a fi compensat cu actiuni la unele firme din portofoliul FPS. Generozitatea guvernului suedez, care pare sa fi inteles situatia economica grea a Romaniei din moment ce a vindut ieftin creantele catre o firma privata, a fost inteleasa de-a-ndoaselea la Bucuresti. Oficialii romani au participat pina acum la negocieri, cind suedezii i-au chemat la vorbitor, insa au mers acolo doar ca sa conteste suma ceruta, fara sa vina cu alta in loc, eventual calculata dupa alte criterii. De altfel, pina in 1996, opinia publica romaneasca nici nu auzise despre aceste datorii decit in treacat, la rubricile de ciudatenii publicate de mass-media. Probabil ca diplomatii din timpul guvernarii PDSR mai pufneau din cind in cind in ris cind auzeau de pretentiile venite dinspre Suedia. Nici dupa 1996 nu s-a intimplat vreo minune. Problema a fost transferata scurt in competenta ministrului Mircea Ciumara, cunoscut indeobste ca unul dintre cei mai palavragii politicieni. O fi sau nu asa Ciumara, cert este ca nici in ultimii patru ani suedezii n-au avut cu cine sa se inteleaga la Bucuresti. Nu este, asadar, de mirare c