Bertinoro este un mic orăşel italian, destul de aproape de ţărmul Adriaticii şi nu prea departe de Bologna dar nici de San Marino. Aşezat pe traseul unuia din cele mai vechi drumuri europene, Via Emilia, care lega în antichitate Roma de provinciile nordice ale Imperiului, Bertinoro şi-a creat un anume destin cultural-istoric.
Aşezarea datează din secolele IV-V d.C., când populaţia unui mic municipium roman din apropiere s-a refugiat din calea barbarilor pe acest deal. Regiune viticolă prin excelenţă, atunci ca şi acum, Bertinoro beneficiază şi de o splendidă panoramă ce se întinde pe o rază de 50 km. De jur împrejur, de la Apenini la Adriatica şi de la Ravenna la San Marino. Aceste atu-uri naturale au făcut din mica aşezare un preferat loc de popas şi i-au obligat pe locuitori să fie ospitalieri.
Însuşi numele Bertinoro, derivat din Castrum Brittinorum, pare a fi o atestare a ospitalităţii: cu puţin înainte de anul 1000, bertinorezii ar fi acordat ajutor pelerinilor britanici care se întorceau de la Roma, purtând moaştele Sfinţilor Maglorius, Pascasius şi Samson, şi care au fondat aici o comunitate. Cei trei sfinţi sunt veneraţi în zilele noastre ca patroni ai oraşului.
Pe de altă parte, o legendă la care localnicii ţin şi astăzi, spune că Galla Placidia, fiica împăratului Teodosius, vrând să laude vinul locului, ar fi rostit "Berti in oro", adică "să fie băut din cupe de aur".
Aşa sau altfel, adăpostind personaje încoronate ori simpli pelerini, bertinorezii au cultivat într-atât spiritul ospitalităţii încât calitatea de gazdă a devenit pentru ei un motiv de concurenţă şi de ceartă.
În jurul anului 1300, pentru a pune capăt disputelor, Guido del Duca şi Arrigo Mainardi ridică în piaţa publică o coloană din piatră, de care atârnă inele: pentru fiecare familie de gazde câte unul, în total douăsprezece. Călătorul ajuns în Bertino
