Comentând faimosul "Cogito, ergo sum" cartezian, Valéry porneşte de foarte jos, aproape trivial (e destul să mişti un deget ca să dovedeşti că exişti, deci n-ar fi necesară atâta filozofare), ca să ajungă la o observaţie neaşteptată şi de reţinut. Descartes, spune el, este primul filozof care vorbeşte în nume propriu şi o face, altfel decât se crede, cu mult talent şi cu un timbru personal (cf.I, 825-827).

Îmi amintesc, în treacăt, că prima lucrare pe care am condus-o, a unei studente cu minte foarte vie şi care - după ce a scris o teză de doctorat despre Valéry - face astăzi o spornică navetă între Deutsche Welle şi "România literară", era intitulată Descartes, ca scriitor. Nu m-a prea convins. Îmi spun şi astăzi că filozofii în nume propriu, ai propriilor obsesii, un Kierkegaard, un Nietzsche, nu l-au avut ca patron pe Descartes ci, mult mai probabil, pe Sfântul Augustin (Platon, mare scriitor, vorbeşte în numele lui... Socrate). Mă simt tentat să-l adaug şi pe Pascal (nu şi pe Montaigne, de-a binelea scriitor acesta), deşi Pascal nu spune eu. Există însă la el un freamăt care e al fiinţei proprii, înainte de a fi acela al unui apologet. De altfel, o confirmă îmbătătoarele cuvinte găsite, după moarte, asupra lui: "Certitude. Certitude. Sentiment. Joie. Paix.(...) Joie, joie, joie, pleurs de joie.(...) Renonciation totale et douce". Le scrisese de la "cam zece şi jumătate seara până cam la douăsprezece şi jumătate", ca un autor de jurnal.

Poate dintr-o prejudecată, percep la Descartes, şi la "cartezieni" în general, începând cu Aristotel, numai gândirea însăşi, în exerciţiul ei. Chiar şi Valéry echivalează "conştiinţa sinelui" la Descartes cu "conştiinţa pătrunzătoare a operaţiilor gândirii lui" (I, 838).

În ceea ce priveşte sunetul vocii, singura dată când am avut ocazia să-l ascult pe Noica ne-a povestit despre proba la care-l supusese E