Mircea Iorgulescu nota undeva că despre Caragiale nu se poate scrie decât bine sau foarte bine ori prost sau foarte prost; observaţie justă pertinentă, exactă, pe care dacă îţi propui să o contrazici constaţi că nu ai la îndemână suficiente contraargumente. Dar cum excepţiile confirmă regula, cartea lui Constantin Cubleşan reuşeşte să ne demonstreze contrariul: despre Caragiale se poate scrie, până la urmă şi cuminte, plat, mediocru. S-ar putea obiecta că textele reunite în volumul de faţă nu se ocupă, de fapt, de opera lui Caragiale, ci de ecoul produs de aceasta în critica ultimului deceniu. Dar şi în asemenea condiţii, cine l-ar fi putut împiedica pe autor să gloseze cu mai mult aplomb pe marginea respectivelor eseuri, studii critice, biografii? Constantin Cubleşan pare însă dispus să îşi asume un rol modest, se efasează, deliberat, în spatele textelor discutate, din care citează frecvent fragmente lungi, comentariul personal fiind foarte redus, aproape nul. Aportul autorului se rezumă de regulă, la o succintă concluzie în care îşi precizează poziţia. "Pusă în scheme excesive, pe porţiuni, şi dezarticulată în scheme teoretice, opera lui Caragiale apare ca o întreagă serie de obiecte de laborator, mulaje de gips, butaforii perfecte, dar totalmente lipsite de viaţă (...)", notează el cu îndreptăţire, în finalul capitolului consacrat lucrării lui Marian Victor Buciu, Onto-retorica lui I.L. Caragiale.

În general, capitolele au aspectul unor recenzii şi sunt grupate în trei secţiuni: Viaţa. Contribuţii documentare, Opera. Teme, idei personaje şi Interpretări şi analize didactice, dintre care cea de-a doua se dovedeşte mai interesantă, în bună măsură şi datorită calităţilor intrinseci ale multora dintre studiile aduse în discuţie. Sînt analizate printre altele Secretul "Scrisorii pierdute", al lui Steinhardt, eseul lui Mircea Iorgulescu despre lumea lui Car