Nevoia pe care o resimt mulţi vorbitori, mai ales tineri, de a se diferenţia prin limbaj, prin refuzul de a folosi limba neutră, standard, considerată banală şi uniformizatoare, se asociază de obicei cu tendinţa aceloraşi persoane de a urma moda grupului sau a generaţiei. Opoziţia faţă de constrîngerile normei generale şi marcarea apartenenţei la un grup anume (care duc şi la dezvoltarea argourilor) se manifestă în genere prin tentativa de a construi un "dublu" ironic al comunicării curente. Am mai vorbit, de altfel, despre existenţa, în româna de azi, a unui stil colocvial dominat de distanţarea metatextuală, de spiritul ludic şi umoristic. El se caracterizează prin puternice trăsături de oralitate, dar şi prin "reciclarea" unui material lingvistic marcat, aparţinînd altor registre (arhaisme, regionalisme, neologisme de ultimă oră), ca şi prin apelul intertextual continuu la citate, aluzii şi parafraze. La nivel lexical, rezultatul acestei tendinţe e specializarea ironică a unor cuvinte - plod, odraslă, june, amor, amic, politichie, muzichie etc. - , prin fixarea conotaţiilor lor mai mult sau mai puţin depreciative. Preferinţa pentru termenul (uşor) învechit sau popular e foarte puternică în anumite zone semantico-pragmatice: în exprimarea indefinitului, a impreciziei (oarece, niscai, niscaiva) ori a temporalităţii (deunăzi, mai an, anţărţ, estimp - de exemplu: "fără să ne trezim că, estimp, cineva ne goleşte băncile" - Academia Caţavencu = AC 23, 2000, 5). "Registrul ironic" (care stabilizează inovaţiile contextuale) nu se limitează însă la nivelul lexical: există chiar structuri sintactice, marcate cultural de apartenenţa la o epocă trecută şi la un stil înalt, care se văd reluate cu intenţie ironică în vorbirea curentă şi familiară. Una dintre acestea e construcţia cu dativul posesiv, în care pronumele apare ca determinant al unui substantiv: "s-a agitat în