Obsedantul deceniu, într-o nouă viziune

S-ar putea face o experienţă: să i se dea lui Ioan Groşan să scrie despre Troilus şi Cresida, dar şi despre Bill Clinton şi Monica Lewinsky; să treacă de la romantism la realism, de la realism la modernism, de la modernism la postmodernism; să cultive proza scurtă şi să experimenteze apoi şi romanul. în toate aceste ipostaze, el ar rămâne, în mod sigur, el însuşi şi ar fi recognoscibil. Atenţia prietenoasă cu care îi examinează pe oameni, înduioşat şi amuzat în acelaşi timp de rolurile pe care ei le joacă în eterna comedie a existenţei, nu se stinge niciodată, indiferent de temă, tehnică narativă, gen literar.

De altfel experienţa s-a şi făcut. A făcut-o Ioan Groşan însuşi, luându-şi subiectele din cele mai diferite medii şi epoci şi utilizând toate formulele literare aflate la îndemână, de la stilul indirect liber, care îi plăcea atât de mult lui Marin Preda, şi până la cel eseistic, în care s-a împotmolit până la urmă, ca într-o imensă halviţă, Nicolae Breban. Iar acest proteism n-a dus nici pe departe la o alienare a prozatorului. Diversitatea situaţiilor literare în care el s-a instalat n-a făcut decât să-i evidenţieze individualitatea.

Ioan Groşan a scris o nuvelă şi despre "obsedantul deceniu", Caravana cinematografică. Despre "obsedantul deceniu" (deceniul şase) au scris aproape toţi prozatorii începând din a doua jumătate a deceniului şapte, când Ceauşescu, criticând ce s-a făcut în timpul lui Dej, a dat de înţeles că perioada respectivă nu se mai bucură de imunitate. S-a ajuns chiar la o standardizare spontană a prozei pe această temă. în mod invariabil, activiştii şi securiştii erau reprezentaţi în cuprinsul ei ca personaje malefice, iar intelectualii trimişi în închisori sau ţăranii obligaţi să se colectivizeze - ca victime (reprezentare în mare măsură adevărată, dar neproductivă din punct d