Aproape uitat azi, poetul (remarcabil) şi criticul (debonar) Victor Felea are, cu toate acestea, un loc bine marcat în istoria literaturii române contemporane, figurînd în căsuţa mendeleeviană a revistei Steaua. Explicaţia imaginii sale tot mai estompate o putem găsi nu doar în comentariile exclusiv binevoitoare (deşi nu adulatoare) pe care le-a emis, "şterse" prin marea lor luminozitate, ci şi în personajul pe care l-a construit, discret pînă la abulie, totalmente dezarmat, am putea zice oblomovian. Un personaj opus emulilor săi stelişti, în primul rînd redundanţei lui A.E. Baconski, mult diferit însă şi de diplomaţia locvace a lui Aurel Rău, ca şi de retractilitatea ironică, nu lipsită de-o anume morgă, a lui Aurel Gurghianu. Omul era mai curînd scund, uscăţiv, taciturn, cu mişcări puţine, parcă mereu stînjenit de ieşirea sa în lume, aidoma unei păsări de noapte ce s-ar fi aventurat în lumina diurnă. Cu greu puteai obţine din partea lui cîteva cuvinte, schiţa unei atitudini. Doar privirea încordată ca şi liniile cu ascuţişuri ascetice ale fizionomiei trădau o mistuire lăuntrică ce dubla înfăţişarea publică, indolent-insignifiantă. Cred că o mască similară o va fi purtat şi G. Topîrceanu. N-am ştiut pînă la moartea lui Victor Felea că scriitorul a ţinut un jurnal. Prezent, mai întîi, fragmentar, în reviste şi acum publicat în volum (deşi, din păcate, incomplet), Jurnalul unui poet leneş divulgă dualitatea acestei ciudate personalităţi. Pe de o parte, avem datele laturii sale devitalizate, stigmatizate de anodin. Neaspirînd la un loc "mai în frunte", Felea e încercat de sentimentul ratării: "Mereu umil, mereu neluat în seamă, mereu la "şi alţii". Dacă nu reuşeşti măcar într-o direcţie, sentimentul ratării generale devine inevitabil". Nu-şi poate găsi echilibrul între viaţa de societate şi cea intimă: "Am nevoie şi de societate şi de solitudine la fel cum am nevo