Adevăratul erou, adevăratul subiect, centrul Iliadei este forţa. Forţa care e manipulată de oameni, forţa care îi supune pe oameni, forţa în faţa căreia carnea lor se chirceşte şi se retrage. Sufletul omenesc nu încetează să apară aici modificat de raporturile sale cu forţa, orbit de forţa pe care crede că o posedă, încovoiat sub constrîngerea forţei pe care o îndură. Cei care îşi închipuiseră că, graţie progresului, forţa aparţine de aici înainte trecutului au putut privi acest poem ca pe un document; cei care ştiu să discearnă forţa, astăzi ca şi odinioară, în centrul întregii istorii umane, găsesc în poem cea mai frumoasă, cea mai pură dintre oglinzile forţei. Forţa e ceea ce face din oricine îi este supus un lucru. Atunci cînd se exercită pînă la capăt, ea face din om un lucru în sensul cel mai literal pentru că face din el un cadavru. Cu cîteva clipe înainte, era cineva; acum nu mai e nimeni. O imagine pe care Iliada nu conteneşte să ne-o arate: "...caii / Făceau să răsune carele goale pe drumurile războiului / Jelindu-şi conducătorii fără pată. Ei pe pămînt / Zăceau, mai dragi cu mult vulturilor decît soţiilor lor ." Eroul e doar un lucru tîrît înapoia carului prin praful ţărînei... Amărăciunea unui asemenea tablou ne este dată să o savurăm pură, fără nici o ficţiune încurajatoare care să o altereze, nici o nemurire consolatoare, nici o aureolă fadă de glorie ori patrie... Mai mişcătoare încă, prin contrastul atît de dureros, e evocarea bruscă, de îndată părăsită, a unei alte lumi: lumea îndepărtată, precară şi emoţionantă a păcii, a familiei, lumea în care fiece om este, pentru cei din jur, persoana cea mai importantă. "Striga prin casă roabelor cu frumoase plete / Să aşeze lîngă foc un trepied mare, pentru ca să gătească / Lui Hector baie caldă la întoarcerea din lupă. / Prea încrezătoarea! Nu ştia că, departe tare de băile calde, / Braţul lui Ahile îl