Scrisul gazetăresc - mai ales sub pixul unor tineri aspiranţi la gloria lui Caracudi - pare s-o ia tot mai mult pe laterale: ei ori desfiinţează, nimicesc, distrug, spulberă, în aşa fel încît să se aleagă praful din subiectul, devenit obiect (de dispreţ "iconoclast") al buldozerului lor devastator, ori, dimpotrivă, se înclină, se închină, se extaziază pînă la delir în faţa subiectului, devenit obiect (de cult iconolatru) al adoraţiei lor fără limite. Dacă înnegrirea unor figuri are cîteodată haz, ca atunci cînd desenezi pe poza unui ipochimen mustăţi şi barbă, exaltarea nemărginită a altor figuri este de multe ori fastidioasă. Cînd se mai presară în text cîte un "sfînt", cîte un "sacru", asta îţi dă fiori de-a dreptul metafizici. Dacă pentru Ştefan cel Mare a fost nevoie de cinci sute de ani de meditaţie şi analiză ca să i se adauge "şi Sfînt", unii contemporani beneficiază încă din timpul vieţii lor de titlu. Nu ştiu ce mă face să cred că, în sinea lor, aceştia se simt cam prost... Din păcate, va trebui să mă refer la un ziar pe care l-am mai citat aici şi care, în general, este vioi scris, precum şi la o jurnalistă care, în alte împrejurări, are umor. În cazul de faţă, umorul a suferit o eclipsă... E vorba de articolul Simonei Catrina "Florin Piersic - lecţia de nemurire", din Naţional (20 august), o minibiografie cu accente de minihagiografie, prilejuit de un eveniment oarecum local: la 27 august, Florin Piersic va deveni "Cetăţean de Onoare al satului copilăriei Corlata, din Suceava". Întrucît, la data apariţiei rîndurilor de faţă, evenimentul se va fi produs, îl felicităm pe Florin Piersic şi îl asigurăm de simpatia noastră sinceră pentru acele roluri memorabile jucate în teatru, film şi televiziune. Articolul menţionat, care nu se bucură şi el de simpatia noastră, se bazează în întregime pe cele relatate de profesorul Ion Piersic, "văr primar după tată (