Dacă şi cu parcă se plimbau în barcă / Dacă dacă nu era, parcă parcă se-neca, spuneau odată învăţătoarele de cartier şi pe acest principiu este construită istoria ce urmează, ajunsă la povestitor - destăinuiam săptămîna trecută - pe cele mai oculte căi. Aşadar, în virtutea istoriei contrafactuale, să acceptăm că, în anul 1956, Gheorghiu-Dej murea, la 55 de ani, în urma maladiei de plămîni pe care oricum a purtat-o pe picioare toată viaţa. La moartea lui toată lumea a răsuflat uşurată: micul tiran stalinist de la Bucureşti ieşea din scenă la momentul oportun şi, printr-un complex de împrejurări strîns legat de revoluţia maghiară din toamna aceluiaşi an, la conducerea PMR venea Ion Gh. Maurer - fructificînd marele avantaj de a fi (fost) în acelaşi timp un apropiat al lui Dej şi un cvasi-liberal într-ale dogmei. În vara lui 1963, Maurer grăbea adoptarea unei noi Constituţii a RSR - percepută unanim ca fiind o lespede peste mormîntul epocii predecesorului - şi, totodată, decidea revenirea partidului la numele său "de domnişoară", PCR (iar unele dintre reformele sale urmau apoi să fie copiate şi de Iosip Broz Tito, în Iugoslavia vecină). Ca şi Maurer realul, şi Maurer contrafactualul era un vînător împătimit, ceea ce a făcut ca în toamna lui 1969 el să moară într-o pădure de prin Buzău, în urma unui accident de vînătoare (ale cărui fire, după unii, ar fi condus către Kremlinul brejnevist; explicaţia: opoziţia lui Maurer la înăbuşirea sovietică a Primăverii de la Praga, în 1968). A fost, în ţară, jale mare. Pe 27 octombrie '69, New York Times scria că, odată cu moartea lui Maurer, a nut hard to crack (o nucă greu de spart, pentru francofoni) dispărea din calea Moscovei - dar, surpriză, prin lupte interne de culise, la vîrful partidului ajungea un Nicolae Ceauşescu în deplină maturitate (aproape 52 de ani). În iunie 1975, preşedintele (din 1972) Ceauşescu făcea o viz