Tranziţia nu a preluat termenul "senior" din jargonul limbii de lemn, nici de la italieni şi ispanici, care îl folosesc ca pe o formulă uzuală de politeţe, şi nici de la ierarhia clerului catolic: monsenior, ci de la americani care, spre a evita expresia oarecum frustă, de bătrîni, recurg la sintagma "senior citizen" - persoană în vîrstă. Versiunea ceauşistă a stalinismului a rămas cu totul străină de asemenea gingăşii. Pe măsura îmbătrînirii dictatorului ea a înlocuit "lupta împotriva rămăşiţelor trecutului din conştiinţa oamenilor" prin lupta împotriva oamenilor care reprezintă rămăşiţe ale acestui trecut. Tranziţia i-a îngăduit României saltul de la gerontofobie la gerontocraţie. Ceauşescu percepea propria sa îmbătrînire, prevestitoare a iminentului sfîrşit, ca pe un fel de uneltire pe care neputînd-o destrăma, se încăpăţîna să o ignore. În ultimii ani, cu prilejul diverselor adunări, el oferea întregii ţări spectacolul grotesc al neputincioasei lui dedublări: deasupra autenticului său chip ofilit trona portretul lui ţanţoş de pe vremea cînd avea 40 de ani. În faţa agresiunii necruţătoare a timpului, el îşi căuta refugiu într-o jalnică metaforă cronologică. Ura sa tragicomică faţă de bătrîneţe s-a convertit de la sine într-o ură cu efecte exclusiv tragice faţă de bătrîni. De la acţiuni hilare, ca rebotezarea lui Mircea cel Bătrîn în Mircea cel Mare, ori profilactice: trecerea pe linie moartă a înalţilor demnitari din vechea gardă,

pînă la măsuri represive nelegalizate: interdicţia de a se acorda asistenţă medicală persoanelor în vîrstă, proiectul deportării lor la sate, comprimarea pensiilor etc. Punînd capăt acestei prigoane, tranziţia îi aduce în avanscena vieţii publice pe reprezentanţii unei generaţii care, într-un mod sau altul, a plătit preţul supravieţuirii. Pe baricadele revoluţiei au căzut cu precădere tinerii, dar puterea post-revoluţionară