Fostele filme româneşti sînt pline de "foşti". Pline cu vîrf şi îndesat. Revăzîndu-le astăzi, constatăm că multe dintre ele nu conţin decît "foşti". Şi anume de două feluri: unii programaţi ca atare în mentalul producătorilor lor, ceilalţi fără ca producătorii să-şi dea seama ce-i aşteaptă pe eroii închipuiţi de ei. Trebuie, de aceea, să recurgem la o distincţie grafică ajutătoare: unii sînt "foşti", ceilalţi foşti. Primii sînt cei stigmatizaţi ca duşmani de clasă de ideologia dominantă a momentului, sînt "negativii" din filmele anilor '50 şi următorii, iar ceilalţi sînt opuşii lor "pozitivi" din aceleaşi filme, ajunşi între timp în această situaţie, printr-o devenire şi o răsturnare istorică legitimă. Atunci cînd, dacă şi în măsura în care nu conţin decît aceste două categorii de personaje, producţiile în cauză sînt, fără nici un ajutor grafic, foste filme româneşti, peliculă depozitată în arhivă, de oarecare interes cultural pentru istoriografia critică, documente psiho-fiziognomice şi comportamentale ale sistemului socio-politic al epocii. Vorbind "more geometrico", ambele categorii de personaje contrafăcute au fost impuse şi consacrate în "obsedantul deceniu". De aceea a numit astfel Marin Preda anii '50 şi nu pe alţii. Obiecţia oţioasă că toate deceniile dictaturii sînt "obsedante" şi deci sintagma nu se justifică ne-ar împiedica să descoperim natura ontologică, filiaţia şi metamorfozele arhetipurilor fixate atunci. Continuatorii şi umbra lor în timp nu infirmă, ci atestă caracterul obsedant al malformaţiilor iniţiale, pe care gazetarii mai mult sau mai puţin amnezici sau atemporali sau grăbiţi de snobismul noii generaţii nu prea reuşesc să le descifreze, cu vectorii manifeşti sau disimulaţi în actualitate. Le scapă astfel şi filiaţiile iconografiei active a prezentului - dacă nu din filmele care nu se mai fac, din mass-media audiovizuale. Amîndouă palie