Când şi-a dat seama pentru prima dată de acel fenomen, monseniorul Giacinto Pleora, paroh al Domului, avea cincizeci şi şapte de ani împliniţi.

Era într-o duminică. Liturghia ţinută de el, de faţă fiind şi cardinalul arhiepiscop, era pe terminate. Şi Pleora se simţea mulţumit, aproape fericit, cuprins de un sentiment de împlinire şi împăcare a cugetului.

Pe măsură ce slujba se desfăşura, îşi dădea seama aproape fără să vrea de cât de perfectă era sfânta sa prestaţie. Nici vorbă de trufie. Ştia foarte bine că totul se datora experienţei, nenumăraţilor ani de liturghie, astfel că cel mai neînsemnat episod din epopeea liturgică îi intrase de acum în sânge. Odinioară, pe când era tânăr, trebuia să se concentreze intens ca să nu uite anume gesturi şi formule, un efort istovitor, ce mai, acum însă, simţindu-se stăpân, totul era sigur, firesc şi uşor ca respiraţia.

Artistul pe scenă ştie din instinct când se realizează între public şi el inefabila tensiune a succesului. Aproape la fel percepea parohul o misterioasă corespondenţă între el şi mulţimea credincioşilor.

Un fel de extaz, o stare de graţie, pe fundalul măreţiei altarului, al buclelor de fum de tămâie printre piezişele raze de soare, ce le dădeau strălucire, şi cascadele de sunete ale orgii. Gesturile sale erau desăvârşite, vocea gravă, predica înălţătoare, armonioasă, plină de sentiment. În acele minute, cu umilinţă mulţumi lui Dumnezeu ce-i îngăduia să-l slujească în nemărginita sa glorie.

Dar iată că liturghia luă sfârşit, tăcură corul şi orga, cădelniţele se stinseră, şi îndată ce rumoarea oamenilor plecând se făcu simţită şi preoţii oficianţi se îndepărtară în cortegiu, pe altarul părăsit se întronă tristeţea.

Dar, surpriză. Imediat ce intră în sacristia vastă cât o biserică în sine, parohul observă că toţi participanţii la slujbă, preoţi, clerici şi cantori, pri