...lumea ideilor este a mea. Iluziile sînt partea mea. Cuget, simţ mult, îmi imaginez mult; dară mă aleg cu atît. Condeiul meu refuză de a le pune pe hîrtie. Nu găsesc cuvinte, nu găsesc expresii, nu ştiu cum să fac să înţeleagă cineva ceea ce simţ şi atunci stau gînditor şi lacrămile îmi curg. Trăiesc printre oameni cu corpul; cu spiritul în o lume pe care nu ştiu cum s-o numesc (Bucureşti, 22 august 1865).

Este uimitor că pe la mijlocul secolului al XIX-lea cînd, vorba poetului, "grijile erau destule", cel puţin în domeniul literaturii române, există cîţiva scriitori care-şi pierd timpul cu nişte însemnări fără utilitate imediată: jurnalul intim. Nu încape îndoială că scrisul zilnic nu e făcut cu gîndul publicării. în epocă numai jurnalele de călătorie justifică amestecul ochiului public (suplinesc călătoria însăşi). La data cînd scriau Alecu Russo, C.A. Rosetti, Iacob Negruzzi şi Petre Ispirescu, literatura română era prea tînără şi prea naivă ca să-şi asume rafinamentele de frontieră. Individul descoperise jurnalul intim, dar literatura (ca instituţie publică) îl ignora. Cum de le-a venit paşoptiştilor ideea de a-şi consuma energiile literare în opere strict de sertar şi mai ales pentru cine scriau primii noştri diarişti ?

Există o trăsătură comună în cele patru jurnale de început: sînt ţinute în momente de criză, în acel interval de timp în care singurătatea capătă consistenţă. Exilul parizian sau berlinez în cazul lui Rosetti şi Iacob Negruzzi, închisoarea în cel al lui Alecu Russo, intuirea unui soi de exil interior în cazul lui Petre Ispirescu sînt îmblînzite de refugiul în caietele intime. La Rosetti şi Ispirescu singurătatea este agravată de moartea mamei. Cînd se întoarce în ţară, Rosetti îşi abandonează jurnalul, la fel şi Negruzzi, iar Russo îi pune punct la sfîrşitul detenţiei. Se pare deci că paşoptiştii scriu - cum vor spune