O carte a lui Constantin Noica din 1944 a fost reeditată la Humanitas (şi încă de două ori: 1992 şi 2000), după aproape jumătate de secol: Pagini despre sufletul românesc. Solicitată iniţial de o editură germană, care voia o istorie a filosofiei româneşti, cartea este, în forma dată de autor, o culegere de conferinţe şi studii de la începutul anilor '40. Tînărul abia trecut de 30 de ani îşi punea cîteva din întrebările care aveau să-l urmărească toată viaţa. Chiar dacă răspunsurile vor fi altele în Rostirea filosofică românească sau în Sentimentul românesc al fiinţei, scrise cu decenii bune mai tîrziu, se pot întrevedea de pe acum anumite constante ale gîndirii filosofului şi chiar ale stilisticii sale atît de personale.
Una dintre ele este absenţa de "vocaţie filosofică" a "cugetului românesc". "Poate pentru că nu avem o problematică a devenirii", explică Noica. Explicaţia ne îndrumă spre o a doua constantă şi anume absenţa "vocaţiei istorice" la un popor care a trăit dintotdeauna sub semnul eternităţii. Ambele idei sînt urmărite de Noica în scrieri mai vechi sau mai noi (de la învăţăturile lui Neagoe, prin Cantemir la Blaga) sau în ziceri populare (cum ar fi "Ceasul umblă, loveşte, şi vremea stă, vremuieşte" sau "Unde e multă minte, e şi prostie multă") şi în legende de felul celor culese de Tudor Pamfile. Demonstraţiei nu i se poate reproşa decît foarte îngusta bază "documentară". Se pot găsi oricînd texte sau expresii potrivnice. Dar e drept, pe de altă parte, că demersuri de acest tip nu au nici o şansă dacă autorul ar dori să epuizeze bibliografia. Ele nu sînt propriu vorbind ştiinţifice. Speculaţia (în care Noica este maestru) reprezintă în astfel de abordări aproape totul.
în orice caz, ambele idei merită o privire atentă. Şi chiar dacă nu se vor dovedi "adevărate" (ceea ce, în fond, nici nu pretind a fi, rostul lor situîndu-se dincolo de
