Mi-am intitulat cronicile mele la primele două volume din Caietele lui Emil Cioran Un jurnal al lui Cioran? Acum interogaţia mi se pare de prisos pentru că, în sfîrşit, prin 1971, într-o notaţie nedatată, în timp ce citea un jurnal al lui Vlasiu mărturisea: "Jurnalul lui Vlasiu ar trebui să mă dezguste pe vecie să ţin eu însumi un jurnal. Genul este într-adevăr odios: aproape întotdeauna, o adunătură de bîrfe. Dacă şi eu notez aici cîteva asemenea bîrfe, e numai ca să-mi întreţin iluzia că scriu, că fac ceva". Avem aici recunoaşterea faptului indubitabil că în Caietele sale făcea însemnări jurnaliere. Şi aceste Caiete au fost multe, 34 (treizeci şi patru) la număr, ţinute din 1957 pînă în 1972, unul dintre ele aflîndu-se mereu pe masa lui de lucru. Cum nu se îndesa deloc să scrie, cum mărturiseşte, nota în Caiet, mîngîindu-se cu ideea că, în realitate, lucrează. Totuşi anumite însemnări erau datate, semn sigur că le conferea un caracter jurnalier. Dar altele, cele mai multe, seamănă enorm cu cărţile sale care i-au adus faima şi gloria. Ba, pe la începutul lui iunie 1971, întîlnim notată o decizie: "Am hotărît să adun laolaltă cugetările risipite în aceste treizeci şi două de caiete. Abia în două sau trei luni voi vedea dacă pot alcătui substanţa unei cărţi (al cărei titlu ar putea fi "Interjecţii" sau "Eroarea de a te naşte")". Nu şi-a alcătuit cartea pentru că nu a găsit-o interesantă? Sau pentru că a abandonat proiectul, ca atîtea altele? E, cred, mai plauzibilă a doua alternativă, el avînd despre tot ceea ce a scris o foarte negativă opinie. Ca aceasta în imediată apropiere a deciziei abandonate: "Tot ce am scris nu slujeşte la nimic şi nu duce la nimic. Iată de ce nu sînt pe de-a-ntregul nemulţumit de ce-am făcut. Am urmărit adevărul. Or, ce este adevărul, dacă nu ceea ce stînjeneşte viaţa, ceea ce o contrazice chiar? Sau mai degrabă: ceva de care ne putem