În registrul familiar şi popular al limbii române, vorbitorul dispune de mai multe mijloace pentru a-şi indica rezerva sau distanţarea faţă de un mesaj reprodus în stil direct sau indirect, faţă de o informaţie care i-a parvenit de la cineva. Mijloacele lingvistice respective fac parte din categoria "evidenţialelor" (termen nu tocmai transparent în română, copiind de fapt engl. evidentials); acestea indică în general tipul de sursă al unei informaţii: percepţie directă, inferenţă, comunicare din afară. "Evidenţialele" sînt studiate mai sistematic de destul de puţină vreme, dar rezultatele obţinute pînă acum permit deja comparaţii între limbi. De exemplu, la nivelul standard, româna foloseşte, ca şi alte limbi, condiţionalul, pentru a marca dubiul, nesiguranţa, neasumarea unei informaţii primite: "în fapt, ar fi vorba de o remaniere mică" (România liberă = RL 2781, 1999, 28). în registrul popular se folosesc, în schimb, adverbe şi locuţiuni, expresii şi propoziţii clişeizate, a căror funcţie e şi mai clară: cică, chipurile, pasămite, vezi Doamne etc. Faptul că acestea apar destul de frecvent în presă nu are de ce să ne surprindă: am observat de mai multe ori tendinţa spre colocvialitate a limbajului jurnalistic actual. în plus, mărcile distanţei sînt necesare într-un tip de text care preia constant informaţii din diverse surse pentru a le retransmite. Modul special în care se introduc în discurs "evidenţialele" ţine însă şi de gradul ridicat de subiectivitate al presei autohtone, care preferă informaţiei comentariul şi care selectează şi prelucrează ştirile în funcţie de simpatii şi antipatii evidente. Abuzul de mărci ale distanţei trădează astfel chiar un mod destul de rudimentar de a-l trata pe cititor, căruia i se impune, o dată cu faptul brut, interpretarea lui, în conformitate cu atitudinea sau opinia gazetarului. Lucrul mi se pare a se vedea cel mai