Recentele articole ale domnului Mircea Mihăieş au un aer concluziv şi chiar uşor melancolic, ca şi cum îndepărtarea calului d-sale de bătaie i-ar fi luat însăşi raţiunea de a fi. Mă voi referi aici doar la textul din România literară nr. 32 ("La adio-3") dar şi, din păcate, la amintirea amară ce mi-au lăsat-o textele semnate de dânsul în rubrica sa permanentă din ultimii ani.

Pentru mulţi dintre noi, accesul la preşedinţie al domnului Constantinescu a însemnat dintru început nu numai speranţă, dar şi un sentiment de demnitate regăsită. Pentru prima oară după cincizeci de ani, mai exact din 1948 încoace, ţara noastră avea să fie reprezentată, la întâlnirea şefilor de stat ai Europei şi ai lumii, de către un om calm, civilizat, înzestrat cu umor şi mai ales, lipsit de viclenia murdară ce-i caracterizase între timp pe mai toţi reprezentanţii noştri politici sau diplomatici.

Prestaţia, pe plan extern, a preşedintelui Constantinescu a confirmat această intuiţie şi cei care neagă contribuţia sa la ieşirea ţării noastre din izolarea în care se afla pe plan internaţional nu pot fi decât de rea-credinţă. E drept că o oarecare imaturitate psihologică îi face pe unii să judece lumea după ei înşişi, presupunând oricui, dintru început, o josnicie interioară ce le aparţine doar lor. Alţii sunt doar uituci: se plânseseră, cândva, că "n'avem şi noi un Vaclav Havel", dar când acesta, adunându-şi puterile, a venit să-şi mărturisească prietenia ce i-o poartă preşedintelui României, gestul său n-a părut să mai impresioneze pe nimeni - şi, în nici un caz pe domnul Mihăieş.

După cum o mărturiseşte singur, acesta a început "din prima clipă a sosirii la Cotroceni" a noului preşedinte, o campanie de denigrare de o violenţă şi continuitate neasemuite. Săptămână de săptămână, fiecare dintre noi a fost supus riscului de a-şi murdări mintea şi inima, urmărind nişte tex