Sunt deja trei-patru ani de când constatăm o accelerare spectaculoasă a schimbării care a clocotit la foc mic întregul deceniu. Reînnoite sunt limbajul, media, moda, moravurile, muzica, sentimentele, sexualitatea, starea civilă etc.

Câteva întrebări numai, şi câteva îndoieli, cu privire la calitatea şi la scopurile acestor transformări.

Chiar dacă are calităţi certe şi promiţătoare, emanciparea nouăzecistă nu se remarcă deocamdată şi prin calitate; nu propune scopuri, ci doar gratificaţii întâmplătoare şi cu o origine neguroasă (paricidă) - parţial refulată, parţial ignorată afectiv de către cei mai tineri. În absenţa unei minime orientări de opinie, emanciparea nu se transformă în ceea ce s-ar putea numi o mişcare, în ceva care ar putea să scoată lucrurile din matca lor, ci ea cunoaşte mai degrabă un "efect de băltire", de staţionare fluidă pe un sol însetat şi fără capacitate de absorbţie. Mai mult, conservă în substanţa ei destul de mult din gândirea veche comunistă.

Emanciparea, aşa cum obscur e ea înţeleasă în aceste zile, mai poate fi asemuită şi cu o haină luată de la second hand, peticită cu resturi din ceea ce înseamnă în ochii noştri mentalitate apuseană - care mentalitate însă (detaliul ne scapă sistematic) n-a fost lăsată astfel de la Dumnezeu, ci, direct sau indirect, reprezintă mai ales consecinţa istorică a unor frământări care au culminat în deceniile 7 şi 8, în focul unor idei inspirate de un Wilhelm Reich, de filosofii Şcolii de la Frankfurt, de gândirea Noii Stângi în general ş.a.m.d.

Ceea ce trebuie să ne pună azi pe gânduri sunt nu sărăcia şi vulgaritatea vocabularului străzii, nu agresivitatea unui anume gen de muzică, nu stridenţa, adesea, a vestimentaţiei, ci absenţa de fond a oricăror tentative de sistem şi de conceptualizare (fie şi numai la nivelul etalon al unor studii statistice), lipsa unor invenţii termi