Noaptea spre vineri a fost de pomină. încercam să adorm, dar gîndurile fărmiţate alungau somnul salvator. Din cealaltă odaie respiraţia regulată a înaltului meu tovarăş de cale lungă, şi mi se părea că pămîntul întreg, oameni, dobitoace, flori şi copaci respiră odată cu el.
Se întîmpla cîteodată ca prietenii mei să bea o măsură mai mult de nectar din fructele grădinei Eden. Cupele de aur sau de argint le aducea cel mai harnic locuitor al catului de sus, Regele Ludovic cel Sfînt. El le spăla, le usca şi le păstra într-un trezor bine păzit. La asemenea petreceri suprastropite din vorba lor - sau să zic a noastră? - afli prăpăstii: evenimente care nu intră niciodată în cronica aşezămîntului nostru, ocolesc scrisul şi preferă şoapta. Tremuri de spaimă cînd se descriu atentate, răzmeriţe şi acte de nesupunere. Judecata e scurtă; pedeapsa, cel mai des, la moarte. Cînd ne venea mintea la loc şi gîndeam limpede, ne apăsa umilinţa şi părerea de rău că tocmai pe noi, elita paradisiacă ne-au înşelat negurile iadului. Şi chiar iertaţi eram supuşi regulei care ne obliga să muncim în plus 24 de ore pe săptămînă pentru răscumpărarea vinei; 100 ore de latină, meditaţie sau corvezi la bucătărie sau dormitoare.
Culcat în patul cald care îmi speriase somnul, auzii paşi mărunţi apropiindu-se. Misteriosul musafir se străduia să nu facă zgomot. Se oprea în răstimpuri, adulmecînd primejdia. Trecu pe lîngă uşa noastră, o deschise şi făcu o inspecţie de la pat la pat. Eu mă prefăceam că dorm, dar el m-a dibuit. O voce sugrumată mă preveni: "Dormi, viteazule, ca să nu adormi pentru totdeauna." Ieşi tiptil din odaie şi-l auzii cum deschide uşa de la camera Celui de Sus. Mă sculai să-l urmez. Luna răsări dintr-un nor. îngrozit văzui că în mîna mică şi delicată avea un jungher. Abia atunci îmi aminti cine era: tinerelul pe care îl mai văzusem de două ori (la paradă şi pe marg
