In februarie 1991 am alcatuit la Contrapunct, impreuna cu colegii mei de redactie de atunci, un numar aproape in intregime consacrat Scriitorilor romani de origine evreiasca. Tematizat – in plus – prin cuplul de termeni Identitate si alteritate, era al treilea si ultimul grupaj dintr-o serie asezata sub genericul Minoritate si libertate (celelalte numere speciale se ocupasera de literatura germana si – respectiv – de cea maghiara din Romania).
Cu un tiraj care se mentinea pe-atunci – daca-mi amintesc bine – cam la 20000 de exemplare pe saptamina (spre sfirsit, catre vara lui 1992, pe masura ce piata se prabusea sufocata de inflatie, avea sa scada sub 10000, de la cele circa 40000 cu care pornisem in ianuarie 1990 si care se vindusera ca piinea calda), numarul „evreiesc“ al Contrapunctului a stirnit senzatie in mediile noastre intelectuale, cu ecouri prelungite si in strainatate. Poate ca n-a fost chiar prima tratare frontala, dezinhibata, simpatetica si corecta politic a tematicii in postcomunismul romanesc, dar era – mai mult ca sigur – cea mai ampla si mai aprofundata la acea ora. Nu se linistise inca virtejul extraordinar stirnit in decembrie 1989, pasiunile politice erau in continuare virulente, nu sosisera vremurile pentru studii culturale si istorice calme si serioase, pentru cercetari temeinice. Aveau sa urmeze putintel mai tirziu.
La 1991, in agitatia momentului, simptomele agresive ale noului antisemitism postcomunist irupeau in citeva periodice extrem-nationaliste alimentate de mentalitatile, obsesiile si metodele fostei Securitati. Temele etnicitatii fusesera – in genere – putin sau deloc discutate de-a lungul lui 1990. In locul unor dezbateri de substanta aparusera manipularile politice ale stereotipurilor nationaliste, iar elitele noastre intelectuale, energic angrenate in campanii anti-comuniste, nu prinsesera inca gustul reintoarceri
